10 mai, 2008

Cum interpretăm conceptul de „cultură”

Întotdeauna terenul de dispută conceptuală dintre „barbarie” şi „civilizaţie” a fost ansamblul foarte vast al manifestărilor umane reunite sub denumirea de ,,cultură”. Este foarte greu de definit o asemenea complexitate variabilă de ,,timp” şi de ,,spaţiu” cum este ,,cultura”, dar nu de puţine ori oamenii au încercat să surprindă mai mult sau mai puţin un aspect sau altul al culturii, însă de foarte puţine ori, sau chiar niciodată, a fost formulată o definiţie atotcuprinzătoare. De altfel, încă de la primele sale cuvinte din Elogiul teoriei şi moştenirea Europei , Hans-Georg Gadamer susţine poate cea mai clară cunoştinţă despre cuvântul ,,cultură”, anume că acesta pluteşte într-o stare de nedeterminare care îi este propriu. Iar pentru a simplifica înţelegerea „culturii”, Edouard Herriot spunea că aceasta este ceea ce a mai rămas în intelectul nostru după ce am uitat totul . În acelaşi spirit de cuprindere integrală a „ansamblului cultural” se poate definii ,,cultura” ca o totalitate a beneficiilor şi câştigurilor pe care le-a acumulat în decursul timpului umanitatea. E. B. Taylor pare a se apropia în Primitive Culture de cea mai cuprinzătoare definiţie a „culturii”, aceasta fiind un ansamblu complex care cuprinde cunoştinţele, credinţele, arta, moravurile, legile, obiceiurile şi toate aptitudinile dobândite de om ca membru al societăţii , însă această definiţie (de altfel una foarte aproape de domeniul antropologiei) pare a identifica ,,cultura” cu ,,societatea” în ansamblul activităţilor ei colective de manifestare. „Cultura” trebuie să fie un concept mult mai independent faţă de societate. Orice ştiinţă poate definii cultura în propria sa manieră, într-un sens restrâns la propriul domeniu de cercetare, iar în acest fel însumând definiţiile să descoperim cea mai largă definiţie a culturii. Etimologic, termenul ,,cultură” este foarte legat de materialitate şi concreteţe şi mai puţin de ipostaza sa valorică atribuită unei activităţi specific umana. Iar în această direcţie se face distincţia între „cultură” pe de-o parte şi „cultivare” pe de altă parte. La origine sensul ,,culturii” era desemnat de activitatea similară de a cultiva pământul, de a lucra pământul cu scopul de a obţine roadele necesare supravieţuirii şi întreţinerii materiale. Odată cu Cicero adopţia acestui sens conferă conceptului „cultură” înţelesul de „cultivare a spiritului” (cultura animi) , activitate de pe urma căreia trebuie cu necesitate ca spiritul să dea roade, adică să-şi dezvolte aptitudinile naturale, de care omul nu dispune încă de la naştere, dar care sunt în potenţă a fi activate şi dezvoltate. Este o mişcare de la „cultura agrorum” la „cultura animi”. În aceste condiţii un ,,om cultivat” pare a se afla în raport de identitate cu un ,,om cult”. Totuşi tindem să credem că este o diferenţă destul de vizibilă între cele două tipuri umane. Omul cultivat surprinde sensul unui efort în procesul de cultivare a individului uman, astfel încât se apropie de ceea ce înseamnă ,,a cultiva”, adică un efort de educare a omului într-un spirit anume. Din acest motiv omul cult nu întrevede nici o urmă de efort în construcţia sa spirituală, ca şi cum s-ar fi născut ,,cult” – cultura fiind atributul său natural. Aşadar trebuie să se înţeleagă faptul că între cultura şi natura unui om este un raport de supra-ordonare în aşa fel încât naturii îi mai trebuie ceva esenţial pentru a se numii o natură umană , iar această esenţă nu este alta decât „cultura”, cea care trebuie să facă diferenţa în spiritualitatea omului. Natura este subordonata culturii, pentru că omul descrie un traseu de la „natură” pentru „cultură”. ,,Cultura” este o pură concepţie artificială a omului, prin care acesta îşi cultivă spiritul cu valori şi credinţe într-o tradiţie anume, iar „natura” este pusă în valoare „de” şi „prin” cultură ). Ce trebuie reţinut este faptul că natura omului (care nu dispune de cultură prin însuşi actul de ,,venire pe lume”) este pusă în valoare de cultură (atâta timp cât aceasta este deprinsă prin educaţie). Educaţia trebuie a fi înţeleasă în sens axiologie - aşa cum se înţelege şi în axiologia germană (Weltwissenshaft) prin termenul ,,Bildung”, ,,cultură construită”, cultura care rezultă dintr-un proces de educaţie (deprindere) – ca acceptare sau apartenenţă la un sistem de valori, norme şi simboluri, prin care omul să-şi definească propria cultură. Aşadar cultura este pe de-o parte o prelungire a naturii umane (prin educare), iar pe de altă parte cultura pare a fi, din punct de vedere antropologic, o arma a omului, poate unica, într-o lume în care, ca specie , suntem singurele fiinţe de pe Pământ care trebuie să ne făurim arme pentru a supravieţui, de altfel improprii nouă, pentru că nu ne aparţin în mod natural. Aşadar, termenului ,,cultură” i se poate atribuii pe de o parte sensul grecesc de „paideia” (παιδέια), care înseamnă educaţie, în sensul educării unui copil până la vârsta maturităţii, parcurgând un sistem de educare conform etapelor de vârstă umană în concordanţă cu puterea de asimilare şi dezvoltare a proceselor psiho-genetice a organelor interne şi a individului uman în ansamblul său. Iar pe de altă parte i se poate atribui sensul latin al termenului ,,cultura”, care are la origine acel ,,sens agricol”, de a cultiva pământul cu scopul de a obţine roade şi astfel sensul ţine şi de termenul ,,labor”, care înseamnă a trudii şi a muncii (termen indus de Cicero). Astfel că expresia ,,un efort de educare” pare a fi destul de potrivită pentru o caracterizare succintă a conceptului de ,,cultura”. Europa este sânul la care s-a format cultura, plămădită atât din fibre greceşti, cât şi din cele latineşti, dar la cei doi, din care nu se ştie care este tatăl şi care este mama, s-a adăugat apoi o doică cu numele de ,,creştinism”, a cărei educaţie a făcut din ,,cultură” un concept specific Civilizaţiei Occidentale, ca un propriu al ei. Acest fapt nu a făcut decât să îngreuneze înţelegerea culturii în genere, pentru că s-a observat, şi este de altfel foarte vizibil, că nu numai lumea occidentală este o lume care posedă cultură, ci toate civilizaţiile actuale au un anumit grad de cultură, deşi atestarea termenului ţine de tradiţia greco-latină (adică europeană din punct de vedete teritorial). Mai mult, astăzi cultura europeană (cea originară) este cam îmbătrânită, iar ceea ce o face să mai reziste este cultura orientală, în compania căreia se revigorează şi se redefineşte. Aşadar cultura orientală este remediul refacerii culturii originare . „Kultur" und ,,Zivilisation" Până la urmă care este deosebirea majoră dintre cei doi termeni: ,,cultură” şi ,,civilizaţie”? Tindem să credem că un termen mediu între ,,civilizaţie” şi ,,barbarie” este tocmai cel de ,,cultură”. Dar datorită marii confuzii dintre cultură şi civilizaţie, ,,termenul tare” al triadei (barbarie, cultură, civilizaţie) este ,,barbaria”, iar în acest sens (în care se pare că şi termenul ,,civilizaţie” poate juca rolul unui termen mediu) trebuie stabilită clar o distincţie între acestea. Altfel nu vom putea şti niciodată care din cei doi termeni se opune barbariei. Norbert Elias în Procesul civilizării utilizează mereu, pentru a deosebi cultura de civilizaţie, expresia ,,Kultur und Zivilisation”, care îşi are originea în disputa dintre termenul german „Kultur”, pe de o parte şi termenul francez „civilisation”, pe de altă parte, disputa care apare în spaţiul german şi la Fichte, ca război cultural declarat Franţei, faţă de care germanii aveau un mare dispreţ . Disputa este una cât se poate de evidentă între ceea ce a părut să fie în istorie o civilizaţie franceză, sau cel puţin (susţin francezii – în frunte cu François Guizot, de altfel foarte patrioţi, dar bine intenţionaţi şi nu fără argumente viabile) una de tip franceză, după principii, legi, norme şi cutume cotidiene tipic franceze ale clasei nobiliare (de curte), şi ceea ce a părut sa fie în istorie o cultură germană, sau cel puţin (susţin germanii – de altfel şi ei foarte bine intenţionaţi şi cu argumente întemeiate) una de tip german, fără principii, legi şi norme specifice, tipicul fiind în acest caz inspiraţia de geniu al clasei (sociale) de mijloc – din care au răsărit spirite precum cel al lui Gothe, Hegel, sau Kant. Această dispută nu a existat dintotdeauna, ci a apărut în secolul al XVII-lea şi s-a accentual în secolul al XVIII-lea, iar în cel de-al XIX-lea conceptele au început să fuzioneze, una de pe post de mamă, iar cealaltă de pe post de tată, constituind, prin unificarea lor într-o uniformizare la nivel de principii, norme şi legi, specificul civilizaţiei europene, specific ai cărui germeni sunt atât cultura germană (cu un fond mai vechi, greco-roman), cât şi civilizaţia franceză (tot pe un fond mai vechi, greco-roman). Disputa Kultur – Zivilisation este cea care a făcut ca Europa sa irumpă din stadiul de sălbăticie , în sensul în care, prin orientarea disputelor de pe ,,barbarie-civilizatie”, pe ,,cultura-civilizaţie”, Europa s-a îndepărtat de ceea ce înseamnă barbarie şi şi-a propus să-şi definească specificul raportând cultura la civilizaţie, iar în acest fel începând parcursul ei către a se identifica cu o civilizaţie specifică. Expresia ,,Kultur und Zivilisation”, cu toată tradiţia cu care a venit (în special cea franceză şi cea germană, totuşi cizelate în preajma cuţitelor ascuţite a întregului context istorico-geografic european), devine în secolul al XIX-lea ceea ce pentru Europa a însemnat definirea principiul propriu al civilizaţiei ei. Interesant că pentru fiecare dintre termeni, atât francezii cât şi germanii resimt mereu sentimentul de mândrie naţională . Francezii îşi definesc conceptul de naţiune pe baza mândriei de a fi inventat civilizaţia rafinată a claselor de rang înalt, iar prin Revoluţia Franceză (1789) şi codul de legi al lui Napoleon – bazat pe principiul Liberté, Egalité, Fraternité – civilizaţia a fost tradusă la nivelul tuturor claselor sociale ale Franţei şi nu numai, ci, prin imperiul lui Napoleon, întregii Europe occidentale, apoi conceptul a fost adoptat la nivel de întreaga zona occidentală (astăzi definită prin zona nord-atlantică). Germanii, datorită fărâmiţării lor naţionale, iar astfel datorită unei lipse a sentimentului naţional, până foarte târziu în istorie, au fost nevoiţi să adopte nu numai limba franceză ca limbă superioară , ci şi conceptul de „Zivilisation” (de la franţuzescul „civilisation”). Mândria lor naţională este însa conceptul de „Kultur”, care ţine locul lui „Zivilisation” pentru a definii civilizaţia. Pentru germani însă „civilizaţia” se identifică în semnificaţii cu „Kultur” – cultura primând în relaţie cu civilizaţia. De altfel ,,Kultur” pare să fie termenul ortodox în disputa cu „Zivilisation”, păstrând sensurile clasice ale conceptului de ,,cultură” , iar civilizaţia ţine la fel ca şi până acum de un progres tehnic şi de o conduită cotidiană de un grad ridicat (superior). Dacă ar fi să analizăm astăzi dacă civilizaţia mai este un specific francez, vom constata că nu mai aste, aceasta fiind extinsă prin ,,principiul universalizării” întregii suprafeţe a hărţii politice a Pământului, iar dacă este să ne oprim la „Kultur”, constatăm că acest concept încă mai este un specific al culturii germane ; o dovadă a cestui fapt ar putea fi şi caracterul său ortodox (efortul de educare, trudă), exemplul cel mai potrivit este chiar comportamentul Germaniei de popor muncitor capabil de a se reface foarte repede (imediat după cel de-al doilea război mondial, aceasta a fost capabilă să se refacă uluitor de repede, fiind aproape în întregime reconstruită, iar aceasta tocmai unui caracter ordonat şi bine educat). Pentru a sugera o diferenţă cât se poate de clară între cele două, este foarte clar de observat că pentru ,,cultură” scopul final poate fi tradus prin ceva ,,ideal”, iar pentru civilizaţie acest scop final ar trebui să se situeze într-un plan cât se poate de ,,real” , adică finalitatea civilizaţiei se rezumă la ceva concret (tehnica avansată, asigurarea unui cât mai mare confort fizic, sau îmbunătăţirea standardelor de viaţă a omului). Astfel că în relaţia civilizaţiei cu cultura, prima este calea pentru cea de-a doua şi nu invers, iar cultura este cea care ar trebui să domine civilizaţia şi nu invers. Din nefericire pentru om, civilizaţia dă standardele de cultură, iar acest fapt conduce la un control al domeniului culturii din partea civilizaţiei, fenomen prin care astăzi cultura depinde de standardele economice, financiare, politice, tehnice, etc.. Accesul la cultură (ca efort de educare) depinde astfel de factori improprii deprinderii ei, iar societatea impune membrilor ei (indivizii de natură umană) mai mult adaptarea la cele mai înalte standarde de viaţă decât deprinderea unui anumit grad de cultură (educaţie). Diferenţa dintre Kultur şi Zivilisation se poate traduce prin expresiile ,,grad de cultură” şi ,,standard de viaţă”. BIBLIOGRAFIE 1. Gadamer, Hans Georg, Elogiul teoriei şi moştenirea Europei, traducere de Octavian Nicolae şi Val. Panaitescu, Editura Polirom (Plural M), Iaşi 1999 2. Râmbu, Nicolae, Ce este cultura ?, Cultura, Revistă internaşională de filosofia culturii şi antropologie culturală, nr.2/2004, Editura Axis, Iaşi, 2004 3. Tănase, Alexandru, Introducere în filosofia culturii – valoare, cultură, civilizaţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968 4. Naso, Publiu Ovidius, Tristele şi ponticele, traducere de Teodor Naum, Editura Univers, Bucureşti, 1972 5. Kant, Immanuel, Antropologie din perpectivă pragmatică, traducere de Rodica Croitoru, Editura Antaios (Filozofie 5), Oradea, 2001 6. Vianu, Tudor, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Editura Nemira, 1998 7. Elias, Norbert, Procesul civilizaţiilor (vol. I), traducere de Monica – Maria Aldea, Editura Polirom, Iaşi, 2002 8. Mattéi, Jean-Francois, Barbaria interioară, traducere de Valentina Bombaş – Vorobiov, Editura paralela 45, Bucureşti, 2005

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog