10 mai, 2008

Cunoaştere

Ce te face să crezi ca eşti un nimic al universului, un individ lipsit de importanţă, când tu eşti de fapt în sine-ţi un microunivers, a infinita parte din marele neant? În interioru-ţi necunoscut nici chiar de tine, stau ascunse atâtea miliarde de neanturi, miliarde de planete, de sfere necunoscute, stele neexplorate, microexplozii de informaţie. De ce ne chinuim să explorăm ceea ce nu putem atinge nici măcar cu ochii, când noi nu ne cunoaştem nici pe noi înşine? Nu ne cunoaştem universul interior, pe care nimeni nu a dorit să-l cerceteze îndeajuns, încât să atingă misterul existentei noastre, motivul firii umane, de ce figurăm ca fiinţe. Pentru noi oamenii, oare este mai important să cercetăm existenţa relativă a altor forme de viaţă extraterestre, făcând din toate acestea un cult? Nu este mai bine oare a ne cunoaştem mai întâi pe noi, a ne cunoaşte dedesubturile şi interioarele nevăzute, care ar trebui să fie o prioritate? Interiorul nostru e o avalanşa de răspunsuri la multe necunoaşteri, o sursă infinită şi inepuizabilă de energie, mecanism în perpetuă mişcare, un ceas al existentei individuale, o lume într-o absolută stare iniţială, neschimbată şi care tinde spre exteriorizare prin cunoaştere. Nu ne gândim oare că ochii sunt oglinda adâncului interior, că dincolo de globii oculari se ascunde o lume miraculoasă şi fantastică, că retina reprezintă punctul de interferenţă dintre înăuntrul ce apasă asupra noastră încercând să ne schimbe.
*** Stau singur în întunericu-mi adânc din noapte, Sunt singur, gândesc la ce nu poate Un suflet să filosofeze singur La lumea cea murdară şi amară, Cu dulcele şi mierea ce astăzi o-nconjoară. Degeaba mă gândesc s-ating în intervale absolutul, Degeaba eu cuprind cu-nţelepciunea tot ce se poate, Că astă carne-mi lasă sa-mi moara trupul Şi sufletul atârna de viaţă, căci nu cunoaşte toate. Ajunge doar să uit de toţi şi toate-n lumea omenească, Ca să cuprind cu mintea-mi în destrămarea cea firească, A lumii mari valori luate şi ascunse de marele Stăpân În ale sale spaţii de El ştiute numai, Necutreierate, un ac în car cu fân. Şi ca un călător cu gândul în universul infinit de-afară Mă descompun în lumea-mi cea murdară şi amară; Şi astfel pot, în pulbere de-atomi făcut, şi fără haină, Să cercetez a lumii mari geneze, a universu-i taină. Şi cum în nefiinţă ajungând, Atom spiritual al trupului făcut, Călătoresc în lumea cea fără de timp şi spaţiu mut, Ştiind acum adâncul şi ascunsul neştiut de lumea mea, Ştiind ce-i binele şi răul altora.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog