10 mai, 2008

Două farse ale anului 1000

"La urma urmei ne-am fi mulţumit să rămânem oameni. Dar ne-am pomenit creştini" Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi
Se credea că Imperiul Roman va fi etern şi se confunda cu ceea ce i-a mai rămas “aventurii umane” pe acest pamânt. Pe fondul unei crize, civilizaţia romană se clatină împreună cu lumea la cârma căreia se afla. Legea barbară se întronează la Roma, iar de acolo hegemonia se răspândeşte ca o boală pe bătrânul continent. Căderea Romei prevestea sfârşitul istoriei, însă acesta s-a amânat. Salvarea a venit din partea creştinismului, a setului acestuia de valori. A doua venire a lui Iisus Hristos şi a semnelor prevestitoare lui, au mai dat speranţe omenirii. Aceasta a câştigat un important răgaz faţă de inevitabila catastrofă – căreia nimeni şi nimic nu-i va supravieţui. Fără să se simtă, treptat, Roma a murit, iar odata cu ea antichitatea a devenit istorie în plin ev mediu. În aceste condiţii s-a născut o nouă lume. Este vorba de o lume cu totul diferită de ceea ce a însemnat antichitatea pentru omenire. O lume nici mai civilizată, nici mai barbară, ci una rustică, bântuită de fantome, războaie şi ciumă, una condusă de nobili şi regi, una care ajunge pe pragul cel mai de jos al degradării societăţii umane, aflată în plină tranziţie morală. Iată pe scurt imaginea răgazului lui Dumnezeu, cu siguranţă înţeles greşit. O continuare a vechii ordini sociale ar fi făcut să persiste criza romană. Conform zicalei populare, răul, cu rău mai mare se îndepărtează. Aşadar, era nevoie de o schimbare pe măsură pentru încheierea crizei, însă această soluţie s-a dovedit prea hotărâtă şi categorică. Societatea a intrat pe făgaşul unui joc de labirint inventat de către Biserica de Apus, care, cu greu putea să-i mai ţină frâiele. Iar în acest fel, drumul apucat de vest faţă de est, nu are întoarcere. Evenimentul care dă naştere Evului Mediu este separarea vestului de est , mai precis, odată cu disputa celor două scaune care conduceau creştinătatea, cel de la Roma - papalitatea - şi cel de la Constantinopol - bizanţul. Fiecare dintre acestea îşi asumau dreptatea, însă diferenţa o făcea primul care cocheta, printre altele, cu puterea politică. Iată cum vestul devine din accident Occident Pentru Occident anul 1000 este “an zero al Europei” . De ce? Cadrul socio-politic occidental neavând un duşman real de care să-i fie frică cu adevărat, îşi inventează unul – sfârşitul lumii cu tot ceea ce implică el. Regii şi Biserica adoptă în astfel de condiţii masca crucii şi pornesc să facă istorie în misiunea sfântă de a cuceri lumea şi a adeveri proorocirile. Carol cel Mare şi Otto I renasc spiritul mărţelui Imperiu Roman. În realitate aceşti mari conducători nu au realizat nimic altceva decât să dea naştere unei noi ordini national-politice – Europa. Vechile popoare antice renasc într-o lume nouă. De acum nu mai vorbim de gali, celţi sau latini , ci de franci, anglo-saxoni sau italieni. Cetăţenii Imperiului Roman au devenit europeni . Evul Mediu se roteşte în jurul anului 1000. Câteva secole înainte de acesta şi câteva după încadrează această epocă. Aproximativ între anii 500 si 1500, Occidentul cunoaştea istoria unei societăţi bolnave de sindromul anului 1000 şi resemnată cu gândul la un apropiat sfârşit al vremurilor. Undeva la mijloc se afla anul 1000, care îmbrăca tot felul de semnificaţii simbolice şi haine profetice cu caracter eschatologic .
"…o istorie dezolantă a prostiei şi erorii umane." Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului
Dominique Barthélemy se foloseşte în elucidarea “dosarelor anului o mie “ , de Istoria lui Raoul Glaber, o lucrare ce constituie o călăuză mai mult sau mai puţin relevantă a desişurilor acelor vremuri şi un autor, poate cel mai bun analist şi cronicar, profound marcat de importanţa anului 1000. Ca majoritatea lucrărilor cu referire la această perioadă, Istoria lui Raoul are un pronunţat caracter eschatologic. Cu excepţia ei, aceste izvoare literare nu ne pun în lumină nimic deosebit despre anul 1000, ci istorisesc evenimentele din preajma acestui an. Raoul porneşte cu siguranţă de la un sâmbure de adevăr. Dar cu aceeaşi siguranţă putem spune că, relatând în anii 1030 , dispunea de sute de documente ale unor călugări , care nu ezitau să denatureze şi să exagereze faptul istoric, dându-i o mai mare importanţă. Iar “tot ceea ce se îndepărtează mai mult sau mai puţin de realitate, pare susceptibil să devină mit”. Evul Mediu dă importanţă deosebită timpului – nu ca perioadă istorică, ci ca o dimensiune de percepere a lumii specifică omului. Pe atunci nu se concepea o lume fără finalitate. O suită de teorii au ieşit din preocupările marilor înţelepţi pentru sfârşitul lumii. Dar cum Evul Mediu a fost marcat de un creştinism exagerat şi aceste teorii despre sfârşitul istoriei sunt pasibile la exagerări. Era musai ca timpul să se sfârşească în cele din urmă, iar cine nu împărtăşea această credinţă era supus anatemizării. În condiţiile în care cine nu era creştin avea de suferit şi putea fi acuzat de erezie – ceea ce nimeni nu şi-ar fi dorit să suporte – toţi au fost nevoiţi să accepte. Chiar dacă acest fapt a stârnit proteste, mulţi au fost obligaţi şi ameninţaţi de tăişul sabiei. Îndoctrinate astfel masele de oameni, în proporţie foarte mare analfabete, au fost uşor de manipulat. Era uşor să mai adaugi acestei teorii că istoria nu numai că are un sfârşit, ci şi că acesta este mai aproape de originea timpului. Sfârşitul fiind apropiat, printre oameni s-au semănat neliniştea şi angoasa faţă de această proorocire. Inevitabila judecată de apoi instaura panica şi astfel comportamentul omului devine imprevizibil. Omul era capabil de orice, însă împreună cu biserica s-a angajat într-o cursă cu un singur sens – împărăţia lui Dumnezeu – ştiindu-se faptul că data limită este anul 1000. Biserica nu a indicat nici o dată limită, cu atât mai puţin, nu s-a referit niciodată la anul 1000. Acest an marca doar sfârşitul secolului al X-lea şi al unui mileniu, de unde în viziunea populară o asociere şi suprapunere cu finele omenirii.Dar această idee năstruşnică nu a încolţit dintr-u început în gândirea norodului. Cu siguranţă cei care au semănat-o au fost tot cei din rândurile clericale, călugării cu o mai slabă pregătire în tainele credinţei care au înţeles în propriul lor fel cuvintele Sfântului Ioan. Trebuie să recunoaştem ca avem de-a face cu o închipuire omenească. De aceea Biserica încearcă să rectifice reaua întelegere. Anul 1000 are doar caracter simbolic, iar cei o mie de ani care s-au scurs de la naşterea lui Iisus Hristos, nu au caracter eschatologic decât pentru mişcarea milenaristă. Aceasta sustinea că “o mie de ani de fericire terestră vor urma sfârşitului istoriei şi vor preceda sfârşitul definitiv şi judecata de apoi.” Milenarismul a fost decretat drept o sectă periculoasă împreună cu celelalte secte, Bogomilismul şi Catarianismul. Simbolica celor o mie de ani pe care-l accepta Milenarismul, în sânul Bisericii semnifica o perioadă a cărei durată numai Dumnezeu o stie , o perioadă identificată în expresia: viata-de-apoi. Denys cel Mic a calculat pentru prima dată la Roma în secolul al VI-lea, timpul scurs de la naşterea lui Iisus Hristos. Din nefericire a greşit . Să fie acest fapt cel care a demonstrat cu câteva secole mai târziu cauza unei mari farse a istoriei? Anul 1000 a fost sărbătorit cu patru ani mai târziu. Oamenii au investit mult în acest an, însă sfârşitul nu a venit la întâlnirea cu ei. Diferenţa de patru ani a permis sfârşitului să surprindă lumea nepregătită, în ciuda evidentelor semene prevestitoare ale acestuia. Sfârşitul nu-şi arătase colţii, iar lumea s-a văzut păcălită de o eroare de calcul. După ce şi-au donat averile, după ce s-au rugat ani de-a rândul pentru iertarea păcatelor, după ce şi-au băut şi mâncat tot ceea ce mai aveau în ajun de sfârşitul lumii, după ce au lucrat fără plată construind catedrale şi biserici lui Dumnezeu, Acesta s-a răzgândit şi şi-a prelungit răgazul. După ce şi-au satisfăcut nevoile carnale cât timp au mai avut, după ce şi-au aruncat şi abandonat bunurile şi câmpurile, după ce au furat şi au facut averi, după ce au sărăcit, după ce au omorât şi au săvârşit incesturi, oamenii au ajuns la concluzia că totul a fost o minciună grosolană, iar cine este vinovat trebuie să fie pedepsit cum se cuvine. Cu toată această neiertată dezamăgire, după anul 1000 se credea că totul va reveni la normal. Însa nu a fost întocmai. Speculaţiile profane au continuat să imprime noi şi noi teorii care nu îndepărtau în nici un fel omenirea de apropiatul sfârţit al istoriei. Oamenii nu văzuseră încă însemnele prevestitoare cele mai cumplite: Antihristul, semnele cereşti şi foametea. Biserica se conformează cerinţelor populare, iar Papa nu ezită, in conflictul cu scaunul de le Constantinopol, să numească pe acesta Antihrist, duşmanul cel mai de temut al scaunului de la Roma. Un antichrist nu era suficient pentru a părea credibil poporului. Totuşi Patriarhul constantinopolului conducea o biserică creştină, iar conflictul dintre cei doi lideri nu necesita ca unul dintre ei să fie cel mai mare duşman al creştinătăţii. Papa este conştient de acest lucru şi găseşte pe Anihristul adevărat în persoana conducătorului islamului, care se apropia din ce în ce mai mult de porţile Europei şi ameninţa capodopera creştină . Obiectiv atins. Lumea se mobilizează conform acestei certificări. Cu sabia în mană şi cu binecuvântarea sceptrului papal, conducătorii occidentului pornesc să încreştineze lumea. Ca o maşinărie de ”minuni grăitoare” ajung să convertească pâna şi poporul maghiarilor lui Ştefan – ulterior numit şi sfânt - încreştinat în chiar anul cu bucluc, 1000. În 1014 cerul a fost srăbătut de o cometă, iar în 1033 o eclipsă, îndeplinesc minunile cereşti prevestitoare de sfârşit. În 1004 o balenă stârnea incredibilul . Tot mai puţine trebuiau să se adeverească pentru ca sfârşitul să nu mai fie un dubiu. Iar cea care mai lipsea era foametea. O nouă spaimă generală deregla normalitatea după care se tânjea. Războaiele, crimele şi epidemia de ciumă cârmuiau ţinuturile Europei. Jafuri şi desfrâuri, păduri primejdioase şi câmpuri nelucrate, nobili sărăciţi, săraci îmbogăţiţi, eretici şi arderi pe rug, vrăjitori şi clerici anatemizaţi. Iată câteva premise ale unei lumi intoarse pe dos. Lumea înnebunise.
"Nebunia era dusă până acolo încât dobitoacele rătăcite erau în mai mică primejdie să fie răpite decât oamenii" Raoul Glaber, Istoria (D.B. Anul o mie şi pacea lui Dumnezeu)
Meritul sau nu al lui Raoul Glaber este acela de a inventa un al doilea an o mie. Lumea, cu toate că era păcătoasă, pătimea pe urma propriilor greşeli. În viziunea lui, anii 1000 – 1033 se suprapun anilor 0 – 33 şi nu semnifică decât comemorarea patimilor lui Iisus Hristos. Analogia lui Raoul scoate în evidenţă inventivitatea acestuia. Anul 1033 marchează un mileniu de creştinism şi având în vedere nenorocirile vremurilor, se credea îndreptăţit să considere că finele omenirii se îndeplinesc în acest an. Raoul nu face nici un transfer de importanţă de pe 1000 pe 1033, ci conferă celui de-al doilea un magnetism specific anului 1000. Cel care-l citează – Domenique Barthélemy – îl ajută folosind formula 1000+33. Călugărul Glaber ne procopseşte nu cu un an o mie, ci cu doi de acest fel, amplificând şi prelungind tragismul. Ceea ce lipsea, foametea, nu s-a lăsat aşteptată mult timp. Între 1031 şi 1033 aceasta şi-a dezlănţuit arsenalul distrugător. Atât secolul al IX – lea, cât şi cel de-al X – lea au cunoscut foamete, însă nu în proporţiile acesteia în care, dramatic spunând “păcatul o duce bine” . Canibalismul reduce omul la o fiară sălbatică. Acesta nu se ferea, mânat de foame, să dezgroape morţii, iar prada lor cea mai uşoară erau copiii şi oamenii slăbiţi. Dar oare să fi fost chiar aşa, sau sunt pure exagerări ale tragismului, ori fantasmagorii ale unor cronicari rău intenţionaţi? Adevăr există, însă, specific vremii, fantasticul era necesar unei relatări istorice, fără de care nu reiese eroismul. Pentru cititorii zilelor noastre, aceste fapte, care nu ne fac mândri de omenia noastră, ni se par cu atât mai animalice cu cât au fost săvârşite de oameni. Dar poate acest comportament era unul normal – lupta pentru existenţă – în condiţiile lipsei acute de hrană. Omul nu era sălbatic ci pur şi simplu îşi căuta şi asigura alimentaţia zilnică, cu toate că aceasta îi aducea uneori propria moarte . Nu toată societatea trebuie incriminată, deşi în întregime poate fi considerată una bolnavă. Nu toţi sufereau de o dereglare de sine şi foamete sub influenţa directă a banalului sfârşit şi a ordinii bisericeşti. În toată boala nişte anormali supravieţuiau câştigând traiul zilnic prin muncile câmpului aşa sărac cum era. Boala îi afecta şi pe aceştia - prada cea mai sigură. Iată adevăratul tragism al foametei. Sfârşitul lumii avea să surprindă omenirea în plină foamete şi în plin declin moral şi spiritual. De această dată Biserica nu mai avea nici o forţă de reabilitare a omului. Odată cu foametea ultimele semne eschatologice s-au adeverit. Nu a mai rămas decât să vină sfârşitul lumii, însă în 1034 omenirea s-a trezit tot pe acest pământ unde se afla şi în urmă cu ceva timp. Sfârşitul a evitat-o din nou. Oamenii au fost nevoiţi să suporte o a doua farsă a istoriei. Cine să fie responsabil şi de acestă dată? Cu timpul, spiritele s-au calmat. Cert a fost că Dumnezeu s-a răzgândit în privinţa sfărşitului, iar oamenilor le-a îndreptat atenţia spre alte preocupări. Cât despre sfârşitul lumii, oamenii au înţeles că nu îi privesc pe ei ci doar pe Dumnezeu însuşi.
"În spaima generală, cei mai mulţi nu aflau puţină odihnă decât la umbra bisericilor. Aduceau cu nemiluita şi depuneau pe altar donaţii de pământuri, case, şerbi ..." Le Moyen Âge (D.B., Anul o mie şi pacea lui Dumnezeu)
În tot acest timp Biserica nu a stat cu mâinile în piept, ci a încercat să ţină pasul cu nenorocirile timpului, dezvoltând un sistem de relaţii foarte bine intenţionat. Donaţia devenea astfel un legământ între donator şi cel ce o primeşte şi consta în cedarea bunurilor în contul bisericilor sau abaţiilor monahale. Donatorul era fie proprietarul donaţiei, fie o rudă sau un prieten apropiat, iar donaţia reprezenta un troc în vederea obţinerii iertării proprietarului. Într-o lume în care cruzimea şi păcatul domneau, Biserica inovează sistemul iertării. În schimbul donaţiilor, aceasta primea sub acoperişul ei săracii şi sărăciţii cu tot ceea ce mai aveau ei. Le dădea de lucru şi îi hrănea până la sfârşitul zilelor, iar tot ceea ce donaseră ei intrau definitiv în proprietatea Bisericii. Alteori primeu necondiţionat averi impresionante doar în schimbul iertării. Nu erau rare actele de milă şi compasiune pentru cei care le băteau în poartă doar pentru câteceva de mâncare. Biserica ducea o dublă politică. Îşi arăta pe deoparte faţa creştină, instaurând acest sistem, iar pe de altă parte pe acea de hoţ, cu toate că hoţul neprins este negustor cinstit. Pentru păcatele vremii trebuia să se facă un sacrificiu – donaţii uriaşe – numai astfel păcatele puteau fi trecute cu vederea. Dintre toate, cea care avea de câştigat era visteria Bisericii, iar din acest motiv sistemul era categorisit drept bine intenţionat.
"... proiect societate ... ... misiune civilizatoare ..." Dominique Barthélemy, Anul o mie şi pacea lui Dumnezeu
Biserica îşi spală puţin greşelile sustrăgându-se unor fapte de care nu era demnă. Îndemnarea oamenilor “să-şi răscumpere păcatele prin milostenie” atâta timp “cât mai au încă în mână bunurile pământeşti.” În spatele acestei lozinci, ruşinea Bisericii a fost îndepărtată. Cu un val de donaţii, timp de aproape un secol aceasta devine o instituţie, poate cea mai bogată din Europa. Biserica îşi permitea în acest fel să primească în serviciul ei şi să hrănească pe aproape toţi năpăstuiţii de soartă, cheltuielile fiind suportate de propria visterie. Reconstrucţia societăţii şi mentalităţii sănătoase revenea tot bisericii. Dispunea de o mare masă de oameni aflaţi în slujbă seniorală, într-un sistem de tip creştin – feudal, astfel că Biserica “stabileşte şi consolidează” o nouă ordine socială. Se poate spune că aceasta întoarce darul primit înspre într-ajutorarea oamenilor. De aici reiese că Biserica a practicat “o justiţie bazată pe împăcare.” Cu o astfel de politică avea de gând papalitatea să scoată omenirea din impas şi să o repună pe calea cea mai bună spre un curs cât mai aproape de normalitate.
"... nimeni, în afara Bisericii Catolice, nici păgân, nici necredincios, nici cel despărţit de unitate, nu va avea parte de viaţa eternă, ci dimpotrivă, va pieri în focul etern." Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului
Întregul ev mediu, în ciuda celor două farse, omul a aşteptat să vină sfârşitul lui şi era convins în toată fiinţa că aşa se va întâmpla. Dar nu exista friica de sfârşit, ci mai degrabă se purta frică de ceea ce va fi după aceasta – viaţa de apoi. Expresia aceasta, în ceea ce priveşte explicarea ei de către Biserică, era aproximativ săracă. Se ştiau foarte puţine: paradis, infern , îngeri, sfinţi şi draci cu nemiluita. Nimeni nu s-a întors din acele locuri, aşadar nimeni nu putea povesti ceea ce a văzut sau s-a întâmplat cu el după moarte. Mortul nu vorbea. Omul însă, am dovedit că era inventiv din fire şi a folclorizat viaţa de apoi. Preferate de cititori nu erau textele Bisericii, mai sărace în răspunsuri şi înţelegeri, ci acelea profane, care descriau în detaliu această lume. Au apărut noi expresii: poarta raiului, lumină veşnică, cazane cu smoală şi râuri de foc. Veridicitatea existenţei acestora nu era aprobată de Biserică. Cu toate că s-au scris sute de pagini pe această temă, nimic nu le era oamenilor mai cert, decât că lumea de dincolo le este complet necunoscută. Grigore din Tours afirma că dacă se admitea un început al timpului, atunci cu siguranţă trebuie să admitem şi un sfârşit al lui. Sensul istoriei curge spre o finalitate indiferent de cât de apropiată sau îndepărtată va fi. Acest lucru l-au înţeles în cele din urmă supravieţuitorii marilor păcăleli ale istoriei. Viaţa de apoi, folclorizată sau nu, devine ţelul şi ţinta pregătirilor tuturor. Lumea de după moarte era considerată oglinda evoluţiei societăţii umane. Omul investea în aceasta toate neputinţele şi neîmplinirile pământeşti, astfel că viaţa de dincolo reprezenta o prelungire a fericirii şi nefericii terestre. Treptat, infernul şi paradisul devin mai terestre decât era necesar, ajungându-se până acolo încât mulţi credeau că infernul îl trăiesc chiar ei. Toate acestea nu au făcut decât să sporească fabulosul şi fantasticul, categorii strict legate de imaginar. Inventivitatea omului a dus până la crearea unei noi imagini a acestei misterioase lumi, iar acest fenomen nu a putut fi înfrânat nici măcar de influenta Biserică. Mai presus de orice speculaţie viaţa de apoi rămâne totuşi o enigmă. Dar cum enigmele faşcinează prin misteriozitate, nimeni nu poate opri imaginarul să închipuie fel şi fel de minunăţii. *** Dominique Barthélemy, cînd se referă la anul o mie, nu priveşte strict acest an, ci, cum este şi corect, întregul ev mediu în tot spectacolul lui. Evul Mediu este scena pe care Biserica şi Raoul Glaber au improvizat spectacolul anului o mie, o scenă a groazei şi suferinţei, totul pe fondul unei epidemii de eschatologie.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog