10 mai, 2008

„GHEORGHE LAZĂR” – UL DIN NOI

Manifest asupra capitalului nostru potenţial „Ce sunt eu acum vei fi Când ceasul îţi va sosi” Gheorghe Lazăr
Am fost întrebat, nu de multă vreme, care este idealul meu. Am răspuns scurt şi fără ezitare „Gheorghe Lazăr”. Îmi doream şi încă îmi mai doresc să fiu asemenea minţii lui. Desigur acest lucru nu mai este posibil astăzi. Dacă atunci spiritul iluminismului francez şi enciclopedismul lui Voltaire, nu numai că au prins rădăcini în întreaga bătrână Europă, dar abia prinsese a încolţii în spaţiul românesc, astăzi, termenul „enciclopedism” nici nu mai are sens. Atât ştiinţele spiritului, cât şi cele materiale, sau dezvoltat şi-au derivat atât de mult încât nici una nu mai poate fi cuprinsă într-o singură minte, oricât de mult ar folosii din capacitatea ei. Dacă atunci purta pecetea socială de „neînţeles al vremurilor”, iar mai târziu această pecete preschimbându-se în titulatura „geniu”, astăzi această titulatură este un deziderat greu dobândit. Dacă geniul enciclopedic cunoştea din toate câte puţin, geniul de astăzi tinde să fie stăpân doar pe un anume domeniu restrâns al cunoaşterii. Gheorghe Lazăr a fost în stare să cunoască din toate câte puţin. Gheorghe Lazăr a fost un geniu. Cu ştiinţă sau fără de aceasta, oamenii nu cred că un ideal este un lucru care poate fi atins odată ce este plasat într-o sferă a ţintelor posibil dorite. Orice ideal poate fi atins dacă insistenţa este îndeajuns de mare şi credinţa este suficientă. În aceste condiţii orice avrigean poate să spună: Da! Eu pot fi asemenea lui Gheorghe Lazăr. Dacă eu sunt în stare să cred în împlinirea a ceea ce îmi doresc, iar tot ce ne este îngăduit să credem este cu putinţă, acum sau în orice moment, atunci oricine îşi poate fixa un ideal fără a mai ţine cont de piedicile teoretice. Eu mi-am fixat un ţel şi cred în el, iar acesta este posibil să fie atins atâta timp cât credinţa este neobosită şi constantă. Avrigul este un orăşel de la marginea Ardealului care ţine de o tradiţie mai veche de 643 de ani. Cu toate acestea, Avrigul este astăzi un orăşel în care oamenii au început să nu se mai cunoască între ei. Totuşi ceva îi leagă şi îi uneşte într-u ceva, pe care spiritualiştii o numesc „aură”. Această aură nu ţine de nici o materialitate sau vreo succesiune şi se divide în mod egal fiecărui individ care se naşte sub ea. Aceasta este ceea ce a pus Dumnezeu în traista fiecăruia. Tradiţia despre care am vorbit ţine de o istorie statică a cărei potenţial este transmis prin această aură nouă tuturor. Toţi suportăm o cămaşă magică de sute de ani, de care ne putem folosi în orice moment. Istoria acesta statică (internă) a comunităţii poate să hotărască momentele sale de geniu şi îşi alege singură individul care crede cel mai mult în puterea actului ei de manifestare. Astfel că după momentul de sclipire „Gheorghe Lazăr”, urmează în mod inevitabil pe drumul deschis de acesta un altul, poate mai exploziv şi mai profund. Poate unul dintre noi este purtătorul acestei puteri potenţiale, aflate încă în căutare de portiţe de manifestare. Să nu ucidem căile de afirmare şi să deschidem aşadar toate uşile. La fel cum este adevărat un lucru dacă poate fi exprimat şi justificat (indiferent prin ce mijloace şi metode) atâta timp cât avem toată aparatura organică de sprijin , aşa este de adevărat că societatea în care trăim îşi doreşte un astfel de ideal, o explozie de geniu de natură locală, un nou „Gheorghe Lazăr”. Suflet tineresc există, de material genetic de calitate nu ducem lipsă, iar dorinţă este imposibil să nu găsim la nimeni. Mai mult, eu nu cred că nu se va mai naşte încă un „Gheorghe Lazăr” în acest climat, cu atât mai mult cu cât nu sunt singurul care cred în acest fapt. Acestea nu sunt altceva decât câteva premise virtuale ale unei genialităţi posibile. Atunci când o dorinţă sau o idee sunt întâlnite izolat în aura creativă a comunităţii, înseamnă că există potenţial creativ latent. La un moment dat acesta izbucneşte într-unul din membrii comunităţii unificând potenţialităţile izolate. Este ca o acţiune statică unificatoare a dorinţelor nespecificate, în limitele capacităţii noastre de articulare a ideilor, şi care pornesc din aura fiecăruia către cea a întregii comunităţi. Iată mecanismul faptului de a se putea realiza sau întâmpla ceva neaşteptat, despre care au cunoştinţă mai multe persoane în virtutea unui „déjà-vue”. O comunitate poate sta în latenţă creativă foarte mult timp. Odată se naşte un Gheorghe Lazăr în istoria comunităţii noastre şi niciodată prea devreme sau prea târziu. În data de 5 iunie 1779 latenţa avrigeană a izbucnit în persoana celui care mai târziu avea să devină mere cărturar, întemeietorul învăţământului în limba română. Genialitatea sa enciclopedică nu a fost ieşită din comun, însă fără nici o îndoială a fost o scânteie de genialitate. În Gheorghe Lazăr spiritul sau aura creativă a Avrigului şi-a pus toată latenţa şi aşteptarea seculară. Personalitatea sa speculativă nu s-a cerut la momentul acela a fi una purtătoare de geniu, dar pentru că astăzi nu se mai poate întrezării o astfel de personalitate, suntem tentaţi şi trebuie în mod necesar să credem într-o genialitate a lui Gheorghe Lazăr. Şi acum, ca şi atunci, pluteşte în aer o izbucnire a latenţei creative. Potenţialul axiologic are de această dată o bază în personalitatea lui Gheorghe Lazăr şi în opera sa. Se simte în fiecare acţiune şi activitate umană de astăzi această explozie. Sunt sigur şi totodată fără nici o îndoială că fiecare are o presimţire indiferent de natura acesteia şi indiferent despre ce anume. Presimţirea mea este aceea că dezideratul pe care mi l-am propus pare a fi pe cale să se îndeplinească. Dacă nu s-a născut încă urmaşul lui Gheorghe Lazăr, cât de curând unul din avrigeni va da dovadă de asemănare pe cât este cu putinţă cu marele om de cultură. Acestea nu sunt cuvinte deşarte. Se spune că omul sfinţeşte locul. Avrigul a fost sfinţit odată de naşterea lui Gheorghe Lazăr, iar ceea ce este sfinţit dă naştere la sfinţi. Fiecare dintre doi cei care citim această revistă suntem nişte sfinţi, fiecare în parte suntem un Gheorghe Lazăr în potenţial. Da, sunt un Gheorghe Lazăr! Sunt un alt Gheorghe Lazăr, unul care-i poartă latenţa creativă în firea sa de avrigean la fel cum o poartă toţi avrigenii. Avrigul sălăşluieşte în noi şi odată cu acesta întreaga sa istorie. Iată de ce putem fi mai mult decât Gheorghe Lazăr, pentru că noi îl avem în fire atât pe cei care l-au precedat cât şi pe el şi pe toţi cei care l-au urmat.
Avrig – oraşul lui Gheorghe Lazăr „Sculaţi gazde! Nu durmiţi!”
Avrigul şi Gheorghe Lazăr nu mai sunt de mult pentru mine simple cuvinte sau nume proprii. Eu cred, şi ar trebui să credem cu toţii, că sunt concepte ancestrale care ne aparţin chiar dacă nu ni le dorim. Iar pentru că acestea nu mai pot fi simple cuvinte pe buzele noastre, trebuie să le folosim într-un mod pe care mulţi alţii îl folosesc cu mult înaintea noastră. Aceste sunt concepte asociate, care împreună pot alcătui pentru comunitatea noastră ceea ce englezii au denumit „brand”. Îi suntem datori lui Gheorghe Lazăr cu titulatura de geniu. Mulţi trec prin micuţul nostru orăşel fără să i se ofere şansa să afle că acesta este locul natal al fostului mare cărturar. Poate sunt şi din aceia, iar eu chiar am întâlnit astfel de persoane, care nu înţeleg de ce Avrigul încă se mai numeşte aşa şi nu „Gheorghe Lazăr”. La fel ca şi în cazul campaniei de promovare a ideii de „brand” – Mozart, este destul de dificil să se mai schimbe ceva în această privinţă, dar avem toată puterea şi tot potenţialul de a inocula vizitaturilor şi doritorilor de a cunoaşte localitatea noastră ideea de „Avrig – oraşul lui Gheorghe Lazăr”.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog