10 mai, 2008

„Lumile” lui Hegel, „civilizaţiile” lui Huntington, „undele” lui Toynbee

Hegel se fereşte într-un oarecare fel de apelativul aşa de comun „civilizaţie”, acordat unei societăţi ajunse la un nivel destul de avansat de dezvoltare: tehnică, ştiinţifică, economică, financiară, culturală, etc., pentru că acest concept este prea general şi nu descrie în mod obiectiv specificităţile ce ţin şi de spaţio-temporalitate. De aceea la el întâlnim ca şi corespondent pentru „civilizaţii” termenul „lumi”, prin care se transmit mult mai adânc specificităţile spaţio-temporale ale unei societăţi, iar această adopţie destul de reuşită de altfel, pare să surprindă mult mai obiectiv şi mai în ansamblul ei, istoria. Astfel că Hegel face o împărţire a istoriei civilizaţiei în lumea orientală , prin care începe în istorie manifestarea libertăţii – la asirieni, babilonieni şi mezi; lumea greacă, în care libertatea ţine nu de o putere externă, ci de conştiinţa internă a fiecărui individ; lumea romană, în care libertatea individuală există doar în virtutea legilor imperiale şi lumea germană, cu care, prin Statul Prusac, se împlineşte istoria şi care s-a format pe fondul religios al creştinătăţii , indivizii împărtăşindu-se cu toţii (în mod egal) din principiul libertăţii. Observăm la Hegel o succesiune prin care următoarea lume preia fondul cultural şi stadiul de dezvoltare de la lumea ce o precedă, cu excepţia societăţilor inerte (sau staţionare), în aşa fel încât duce mai departe o tradiţie fără a o înlocui şi a şterge complet ceea ce lumea precedentă a construit cu migală în timp. Expunerii foarte clare şi obiective a lui Hegel i se alătură o clasificare mult mai complexă a lui Samuel P. Huntington. Acesta nu are doar o deosebire unitară între civilizaţii precum cea a lui Hegel, ci una cu două axe de diferenţiere. Pe de-o parte foloseşte criteriul religios deosebind între civilizaţia creştin – ortodoxă, care domină cea mai mare parte a zonei slave a Europei, civilizaţia creştin – catolică, având influenţă asupra zonei nord-atlantice şi sud americane, civilizaţia musulmană, care stăpâneşte orientul apropiat şi mijlociu, africa de nord şi câteva zone din Balcani şi Asia insulară şi de sud, civilizaţia hindusă, care acoperă Asia de sud-est, India şi Tibetul şi civilizaţia buddhistă, care prin diferitele sale ramuri are de partea sa China şi orientul îndepărtat. Astăzi nu se mai poate ridica problema unei împărţiri a istoriei în „lumi” care descriu diferite epoci dominante, aşa cum a încercat Hegel, ci, odată cu finalitatea istoriei despre care acesta vorbea şi odată cu universalizarea spaţială (teritorială), ar trebui să se vorbească despre o singură lume, în care principiul discriminatoriu este religiozitatea. Aşadar este vorba despre o lume care se prezintă ca un „sistem multi-civilizaţional”, o tendinţă spre un „stat universal”. Pe de altă parte se foloseşte de criteriul geografic (al spaţialităţii, al teritoriului ocupat). După acest criteriu se deosebeşte civilizaţia occidentală de cea orientală , distincţie care ţine de o tradiţie mai veche intuită chiar şi de Hegel şi care pare a fi încărcată cu numeroase disensiuni de-a lungul istoriei, continuând şi evoluând mereu una în opoziţie cu cealaltă. Lumea aceasta universală sau multi-civilizaţională este privită de către Huntington ca civilizaţie universală. În timp ce la Hegel totul pare a fi foarte clar distins, în Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, lumea, deşi unitară, nu poate elimina conflictele dintre civilizaţii şi sub-civilizaţii, ci, cel mult să le distingă, cu toate că o delimitare clară a graniţelor nu poate fi făcută . Ideea unei complexităţi a civilizaţiei universale are la bază principiul eterogenităţii, iar astfel se naşte la Huntington un paradox al „civilizaţiei”, care s-ar putea descrie prin expresia „unitate în eterogenitate” – ideea pe care nu o întâlnim de asemenea şi la Arnold Toynbee , cel care a fundamentat conflictul tocmai pe acest principiu. Despre o astfel de civilizaţie se poate spune fără menajamente că este o „civilizaţie relativă” , (improprie conceptului său) pentru că în mod normal o civilizaţie trebuie să aibă cel puţin patru perioade distincte: naşterea, dezvoltarea, apogeul, şi declinul, adică trebuie să fie trecătoare în istorie. Pentru Huntington civilizaţia este cea mai lungă poveste a unei societăţi . Lăsând problema graniţelor, principalele civilizaţii creionate de Huntington sunt: cea occidentală, cea ortodoxă sau rusă, cea islamică, cea sinică sau chineză, cea hindusă, cea latino-americană, cea africană şi cea japoneză . Ceea ce Huntington distinge şi accentuează între civilizaţii este faptul că acestea sunt „entităţi culturale” şi nu politice, iar odată cu această distincţie întăreşte ideea conflictului cultural „în” şi „între” civilizaţii. Politica însă este forma conflictului cultural la nivelul întregii civilizaţii actuale, în care eterogenitatea constă în diferenţa dintre tradiţiile culturale a unei societăţi. Politica însăşi este un război care descrie o traiectorie de la „cultură” la „civilizaţie”. Civilizaţia ca entitate culturală, în contextul unei unice civilizaţii, este o teorie cât se poate de viabilă, în care politica se comportă ca o scenă de teatru şi în care fiecare cultură încearcă să se impună prin aderarea la o mască (civilizaţie), ce îi conferă statutul de membră cu drepturi depline datorită cărora se poate manifesta aşa cum este ea. Astfel se doreşte a se insinua faptul că „civilizaţia” este un concept integrator pentru „cultură”, iar ceea ce face să existe interacţiune între culturi este „politica”. Huntington susţine o imposibilitate conflictuală între teritorii deţinute de o populaţie sau alta cum s-a întâmplat în istorie între oraşele-cetăţi sau între imperii şi regate cu scopul de a poseda resurse şi a fi încununat de glorie, astăzi urmărindu-se crearea unor imperii de influenţă şi nu de încălcare a integrităţii tradiţionale, urmărindu-se crearea statelor multi-culturale, care prin punerea în comun a resurselor să se autogospodărească în jurul ideii generale de civilizaţie proprie . Rezultă astfel că o civilizaţie nu ţine doar de o populaţie care se impune, ci de un conglomerat cultural care o defineşte – spre exemplu cazul Greciei antice . Dacă ar fi să îl credem pe Huntington, conflictele se poartă pe meleaguri culturale şi religioase. Ceea ce Hegel a numit „lume”, iar Huntington şi mulţi alţii au numit „civilizaţie”, Arnold Toynbee numeşte într-o tradiţie teoretică „undă”, prin care o societate se manifestă ca civilizaţie. De altfel termenul „civilizaţie” pare a definii ceea ce ţine de dezvoltarea societăţii. Obiectivismului istoric al lui Hegel şi tratării societăţilor ca entităţi cultural-religioase a lui Huntington, i se alătură şi o interpretare istorico-metafizică a deosebirilor dintre societăţi, ca entităţi constituite după modelul intern al sufletelor membrilor. Însă la fel ca şi ceilalţi şi la Toynbee totul pare a se reduce la acelaşi principiu unificator al istoriei, cel al universalizării. Civilizaţia urmează acelaşi ciclu de dezvoltare (după modelul: naştere dezvoltare, apogeu şi declin) din motive raţional-ipotetice bine întemeiate, ca o cale a destinului urmată de actuala civilizaţie până la dezintegrarea ei. Astfel că Toynbee alături de Oswald Spengler devine (aici) un profet şi de altfel un mare adept al ceea ce acesta din urmă denumeşte Declinul Occidentului . În acest sens exemplificând pe cazul civilizaţiei europene, atesta drept vârf al apogeului în perioada marilor colonizări , când europenii s-au impus în faţa altora mai slabi şi mai puţin pregătiţi din punct de vedere tehnic, dat această perioadă de dominare şi putere s-a încheiat cu circa 300-350 de ani în urmă, iar după apogeu urmează perioada de declin şi apoi de dezintegrare a civilizaţiei. Rămâne se ne mai întrebăm dacă nu cumva astăzi asistăm la declinul civilizaţiei noastre. La Toynbee sunt doar şase civilizaţii care iau naştere direct din societăţile primitive: cea egipteană, cea sumeriană, cea pre-chineză, cea minoeană, cea andeeană şi maya . Aceste „unde primare” au generat prin întâlnirea şi interferenţa lor alte civilizaţii. Singura civilizaţie, pe care o numeşte „direct moştenitoare” după modelul de dezvoltare enunţat, este civilizaţia occidentală, moştenitoare a unei tradiţii creştine, născută din interferenţa undelor greacă şi asiriană, cu o puternică influenţă a tradiţiei greco-romane (descendenţă cultural-axiologică din interferenţa undelor greacă şi latină). Ceea ce se observă este faptul că ambele tradiţii au un termen comun, unda greacă, iar aceasta atestă fundamentul cultural al civilizaţiei europene. Celelalte civilizaţii nu pot fi decât civilizaţii muribunde, urmaşe palide ale celorlalte civilizaţii primitive . Dacă Lucian Blaga delimita între culturi minore şi culturi majore, Arnold Toynbee a făcut distincţie între civilizaţii minore şi civilizaţii majore, iar dintre cele minore enumeră pe acelea care se comportă „eretic” faţă de unica civilizaţie majoră, cea care reuşeşte să se impună prin orice mijloace. Atât Blaga, cât şi Toynbee susţin o teorie conform căreia societăţile minore pot oricând, mai devreme sau mai târziu în istoria lor şi istoria universală, să irupă într-o nouă însufleţire a celor majore, iar dacă nu ar fi fost societăţi majore care să domine, atunci nu ar mai fi fost vorba despre nici un progres sau o re-vitalizare a civilizaţiilor şi nici nu s-ar mai fi vorbit despre vreun conflict, pentru că societăţile ar fi fost uniforme. Distincţiile dintre „major” şi „minor” dă legitimitate în istorie posibilităţii de a depăşi sau de a evolua de la „minor” la „major”, de la „bine” la „mai bine” , fără de care nu am mai cunoaşte istoria ca progres al societăţilor. Indiferent cum denumim progresul şi regresul societăţilor, ideea de finalitate şi declin al dezvoltării lor rămâne aceiaşi. Că folosim termenul „lume”, că folosim termenul „undă” şi indiferent de aspectele pe care dorim să le atingem într-o expunere, ne referim la aceiaşi unitate culturală, iar pentru că suntem de-acum occidentali, nouă ne place termenul „civilizaţie” deşi în sinea sa acest concept este destul de vag. Conflictele şi interesele, în aceste condiţii, nu se pot justifica decât în contextul criteriilor culturale de definire. Bibliografie: 1. Hegel, Georg Wilhelm Friederich, Prelegeri de filosofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici şi Radu Stoichiţă, Editura Humanitas (Paradigme ale gândirii universale), Bucureşti, 1997 2. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, traducere de Radu Carp, Editura Antet, Oradea, 1997 3. Kant, Immanuel, Antropologie din perspectivă pragmatică, traducere de Rodica Croitoru, Editura Antaios, Oradea, 2001 4. Spengler, Oswald, Declinul Occidentului – schiţă de morfologie a istoriei (volumul I) Formă şi realitate, traducere de Ioan Lascu, Editura Beladi, Craiova, 1996 5. Tănase, Alexandru, Introducere în filosofia culturii – valoare, cultură, civilizaţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968 6. Toynbee, Arnold, Studiu asupra istoriei, traducere de Dan A. Lăzărescu, Editura Humanitas (Teoria istoriei), Bucureşti, 1997

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog