30 mai, 2008

O analiză semiotică asupra unui desen propriu

Întotdeauna mi-am dorit să mă privesc, să mă uit în oglindă. Însă nu mă refer la acea privire în treacăt pentru a observa dacă îmi stă bine sau nu o haină sau parul, dacă am vre-un coş pe faţă sau nu. Mi-am dorit să mă privesc altfel, am vrut să văd altceva decât haine, păr, coşuri sau defecte ale trupului. Am început să îmi văd altfel de defecte, altfel de aspecte decât cele fizice. Am dorit să îmi alcătuiesc un portret complet. Am vrut să depăşesc privirea standard. Nu mai trebuie să mai neg, cum de altfel făceam până acum, că am talent plastic. De aceea am ales să îmi fac şi eu un autoportret. Tipul de artă plastică pe care îl stăpânesc cel mai bine, fără a urmării cursuri sau lecţii de specialitate, este arta grafică, care în opinia mea este tipul de artă plastică a viitorului. Aşadar mi-am făurit portretul din perspectivă grafică. Un coleg m-a sfătuit să nu fac cea mai mare greşeală pe care o poate face un veritabil artist plastic, şi anume, să îşi interpreteze propria arta. Aceasta ar fi cel mai mare păcat al unui artist plastic, deoarece, spune colegul meu ca o fire de poet ce este , artistul creează inconştient, opera de artă (tabloul, cartea, poezia, sculptura, e.t.c.) este rezultatul unei inspiraţii unice, proprii geniului creator al artistului. Ceea ce nu poate fi decât foarte adevărat, însă eu nu mă consider aşa cum are încredere Paul în mine că sunt, adică un geniu creator (fără nici o modestie), şi de aceea am să încerc să fac o analiză semiotică pe propria mea creaţie. I. Pentru început să vedem în ce constă această analiză semiotică. Aceasta sau cu alte cuvinte, semioza, este o metodă a semioticii prin care se poate interpreta orice fel de act semiotic indiferent de forma şi felul lui de manifestare. De aceea analiza semiotică, semioza, mai poate fi un model de a surprinde anumite aspecte, poate mai puţin vizibile la prima vedere, în diferite momente cu caracter semiotic. De asemenea semioza nu poate fi altceva decât o situaţie de comunicare cu caracter special, deoarece supusă unei asemenea analize, orice act semiotic ne poate comunica ceva cu totul deosebit de ceea ce puteam vedea sau surprinde înainte. De aceea nu pot decât să consider că alegerea mea, de a face o semioza asupra propriei mele creaţii, nu aste decât o alegere fericita. Încerc astfel să mă justific în faţa lui Paul şi de ce nu chiar şi în faţa dumneavoastră, căci dacă interpretez astfel desenul meu nu înseamnă că nu sunt un artist în plenitudinea sa, ci încerc astfel să mă descopăr dintr-o altfel de poziţie, chiar aceea a propriului meu portret. Încerc aşadar să observ ceea ce poate altfel nu aş fi văzut. II. Acestea fiind spuse nu ne mai rămâne decât să trecem efectiv la întreprinderea semiozei. Aceasta urmăreşte să răspundă următoarelor întrebări: cine, cui, de ce şi pe ce canal comunică ceea ce am ales să supun semiozei. Pentru început trebuie să menţionăm că analiza semiotică urmăreşte trei mari paşi: analiza structurală, analiza funcţională şi etapa optimizării sau stimulării situaţiei de comunicare . 1. Analiza structurală În acest pas, cel mai important, trebuie analizate pe rând: contextul realizării actului comunicativ, emitentul mesajului,conţinutul comunicării, mijloacele de codificare utilizate, receptorul mesajului şi scopul mesajului ; fără de care actul semiotic nu poate fi înţeles. 1.1. Contextul Acest desen grafic se înscrie în urătorul context. Toata lumea mă presa să le fac portretul. Pentru început am plecat de la propria mea înfăţişare. Am realizat, aşa cum şi Paul a observat, că mi-a ieşit cu totul altceva. Tot un portret, dar într-o manieră mai deosebită. De asemenea cineva îmi sugerase ca pentru a fi mai original ar trebui să irup cu banalul . Sursa cea mai sigură este o poză care inspiră parcă mult mai multă viaţă decât altele . Trebuie să amintesc că desenul s-a născut în nişte condiţii demne de a fi menţinute, deoarece faptul că i-am dat naştere într-o cameră de cămin, alături de alţi patru colegi destul de gălăgioşi, chiar la o oră foarte târzie în noapte, au influenţat foarte mult desenul. Am ţinut cont şi de numeroasele caracterizări survenite voluntar sau nu din partea multor colegi şi amici. 1.2. Emitentul Emitentul în acest caz este însăşi persoana mea. Acea persoană care a avut în momentul creării desenului 22 de ani şi traversa în acea perioadă de decembrie 2004, o criză de personalitate, dovadă şi titlul desenului: Eu sunt pesimist şi doar atât. Caracterul meu reiese foarte clar din acel (act de originalitate) de a fi introdus alături de simplul desen grafic câteva cuvinte. Aceste cuvinte care nu fac altceva decât să suplimenteze lipsa de comunicare a simplului desen. Expresii ca: afişez optimism, sunt sincer, am capul mare, mă văd dolofan, rămân mincinos, ilustrează caracterul şi personalitatea mea. Acestea nu sunt decât imaginea desenului grafic. Un alt factor din care reiese personalitatea mea este şi culoarea în care este realizat. De fapt negrul nu este o culoare, ci o non culoare. Negrul consonează cu titlul. Afişez optimism, in spatele acestuia se ascunde o co totul altă persoană, mai sumbră şi cu o reprezentare negativă a lumii. Dacă altădată renunţasem la culoare în favoarea creionului gri, acum văd totul în negru şi alb. Nu numai în desen ci şi în ceea ce scriu sunt la fel. Toate acestea nu sunt decât urmări ale unui fenomen pe care cu siguranţă am să dau întotdeauna vina. Anume faptul că am fost gras, iar din acest motiv prietenii şi colegii mă respingeau fără nici o şansă de a mă apropia de cineva, cu greu mi-am făcut câţiva amici. De mic am început să îmi fac negativă imagine despre lumea ce mă înconjura. Astfel m-am autoizolat şi am început să îmi creez propria mea lume, cu proprii mei prieteni. A trebuit să mit foarte mult. A trebuit să mă ascund multă vreme în spatele acestui tip de desen, singurele care nu trădează personalitatea mea, restul sunt minciuni. Eu sunt născut şi am copilărit în mediul rural. Am vrut cel mai mult copil fiind să urmez cursuri de artă plastică, însă situaţia materială nu mi-a permis niciodată acest lucru (fapt care m-a determinat de asemenea să cred în destin). De aceea a trebuit să demonstrez că se poate face şcoală oriunde şi mai ales că se poate urma o facultate chiar dacă liceul pe care l-am urmat era destul de slăbuţ ca valoare. Familia mi-a acordat atenţie mai mare şi a început să aibă încredere în resursele mele intelectuale şi în aptitudinile mele, abia după ce am intrat la facultate. Din toate acestea reiese emitentul. 1.3. Conţinutul Prin acest desen am urmărit să mă justific pe mine şi chiar aprecierile celor din jur. Sunt pesimist şi doar atât doreşte să comunice nu numai o stare de spirit de moment, ci mai mult decât atât, întreaga sensibilitate a mea. Înaintnte de toate, desenul este un portret. Nu ştiu cât de bine este realizat, însă din această dorinţă de a fi cât se poate de complet, se poate să fi eşuat. Această comunicare nu se vrea decât să fie una de tip emoţional, poate mai mult, ceva referenţial, care să trimită la ceea ce sunt eu de fapt în realitate, şi nu ceea ce par eu că sunt (mincinos). Desenul, aşa în maniera lui grafică, poate să mai fie şi o interpretare a mea asupra propriului meu caracter şi propria mea personalitate. Aşa cum am mai spus, se poate ca din dorinţa mea prea mare de perfectibilitate, să nu-mi fi atins obiectivul. Însă eu cred că intenţia mea nu poate decât să fie pozitivă, deşi mesajul transmis pe această cale, poate să nu fie perceput cum se cuvine, şi astfel desenul să pară limitat de simpla formă grafică şi nimic mai mult. 1.4. Mijloace Comunicarea care se produce se prezintă sub forma desenului grafic însoţit de o explicaţie sub formă scrisă. Imaginea unei figuri – care pare mai mult un extraterestru, precum şi cuvintele alăturate sugerează complexitatea despre care am amintit înainte. Pentru început eu m-am limitat doar la simpla grafică. Nu putea însă să denote portretul meu deoarece grafica era prea săracă pentru a exprima acest lucru. Pentru ca altcineva să înţeleagă grafica (fapt de care mi-a fost cel mai frică să nu se întâmple) în afară de mine şi/sau cei apropiaţi, am fost constrâns, aproape obligat de propriile mele exigenţe, să fac apel la cuvinte , la explicaţii suplimentare, care la rândul lor să denote şi să justifice graficul. Aşadar codul (limbajul) prin care se transmite, nu poate să fie decât unul artistic, plastic, şi sub nici o formă literar artistic, adică o combinaţie între acestea. Acest cod, ca mijloc de transmitere a mesajului artistic este într-o altă ordine de idei, o proiecţie a ceea ce sunt eu, proiecţie asupra căreia a acţionat voluntar sau nu imaginaţia ca o viziune personală. Rămâne de urmărit dacă cei ce vor intra în contact cu acest portret percep mesajul lui propriu. Cei care cunosc deja desenul au însă interpretări diferite. Comunicarea mesajului pare să fie îngreunat de forma lui grafică, dovadă că acest fel de artă încă nu este agreat suficient. Un alt impediment al comunicării este şi faptul că nu sunt mulţi aceia care mă cunosc, pentru a desprinde sensul propriu al desenului. De asemenea îmbinarea spaţiului destinat desenului cu spaţiul destinat cuvintelor, nu face decât să denote obscuritate, ambiguitate. 1.5. Receptorul Desenul se adresează aşadar unui public restrâns, doar acelora care mă cunosc chiar şi foarte puţin. Cu toate acestea receptorii desenului pot şi să nu mă cunoască sub nici un fel (chip), aceştia putând să vadă în desenul meu orice altceva decât ceea ce am lăsat eu propriu să se vadă. Aceştia pot să ia desenul cu o altfel de semnificaţie şi să denote pentru ei altceva . Chiar aş fi foarte curios să cunosc părerile unor astfel de receptori. Receptorul ţintă trebuie în acest caz să fie unul specializat, trebuie să fie unul cunoscător al aleluia ce este reprezentat în desen. Pentru a percepe mesajul propriu este absolut necesar să mă cunoască, nu numai din auzite, ci chiar personal. Cei mai avizaţi fiind prietenii foarte apropiaţi şi familia. Însă sunt destul de mulţi şi aceia care îmi cunosc doar părticele din personalitatea mea, şi astfel sunt îndreptăţiţi să fie incluşi între cei care reprezintă receptori ţintă. Din acest motiv pot spune că mi-am ales intenţionat un public receptor, astfel limitându-mi posibilitatea de a primii critici agresive şi interpretări eronate. Receptorul, nu numai că trebuie să mă cunoască, ci trebuie să aibă şi capacitatea de a mă înţelege. Trebuie să treacă dincolo de obscuritatea aparentă. Mesajul uzitat se îndreaptă cu precădere către aceştia. Un desen nu poate vorbi, nu scoate zgomote. De aceea canalul de transmitere a mesajului către receptor nu poate de cât să fie mut. Receptorul nu preia un sunet, ci o imagine mută, dar care vorbeşte şi ea în felul ei. Receptorul astfel trebuie să aibă capacitatea de a percepe şi altfel de sunete . 1.6. Scopul Pentru ca modelul situaţional de comunicare să fie complet este nevoie să ne referim şi la al şaselea element al analizei semiotice, cu care ar trebui să se încheie hexada situaţiei de comunicare . Aceasta se încheie cu scopul mesajului. Acest desen are drept finalitate pe de o parte înţelegerea propriei mele persoane, iar pe de altă parte urmăreşte inserarea în receptor a unor norme şi principii după care să mă poată percepe mai bine, să mă înţeleagă aşa cum sunt eu dincolo de simple aparenţe. Acest scop devine cu atât mai nobil cu cât el deschide drum şi cale de interpretare celor care nu mă cunosc, dar intră în contact cu desenul. De asemenea desenul are toate aceste virtuţi şi valori de care am amintit doar în contextul celorlalte desene din aceiaşi perioadă. Unul din scopuri în care a fost creat a fost şi-l mai constituie încă, organizarea unei expoziţii. Cert este că, în afară de expoziţie încă nerealizabilă, scopul a fost atins. Toţi au reuşit să mă perceapă altfel decât înainte, sau chiar, din nişte simple cunoştinţe, cum îmi păreau, au devenit, dacă nu curioase, cel puţin interesate de persoana mea. 2. Analiza funcţională În această fază, după ce am analizat pe rând fiecare parametru structural, ar trebui să analizăm aceşti parametri în ansamblul lor de inter-relaţionare, în contextul situaţional al hexadei semiotice de comunicare. Doar aşa putem vedea dacă analiza noastră semiotică este sau nu funcţională. Trebuie să vedem ce posibilităţi de relaţionare există între emitent şi receptor, între emitent şi conţinutul mesajului, între conţinutul mesajului şi context, în general se urmăresc finalităţile . Sunt pesimist şi doar atât îşi poate găsi ilustrarea nu numai în persoana emitentului, ci de ce nu şi în diferiţii receptori. Desigur că în acest caz acest lucru este mai puţin realizabil deoarece mesajul desenului nu are un grad foarte mare de generalitate pentru a fi aplicabil mai multor persoane. Mesajul este atât de ancorat în particular, fiind adresat unui număr foarte restrâns de receptori (cunoscători), încât se poate spune că mesajul îşi selectează receptorii în funcţie de gradul de relaţionare subiectivă cu emitentul acestuia. Din acest punct de vedere conţinutul mesajului, deşii in natura sa foarte complex prin felul său de a comunica, este limitativ. Aceeaşi idee se roteşte şi în jurul contextului acestui desen. Fiind creat din necesitate şi din constrângeri nu numai materiale, ci şi spirituale, desenul îţi limitează publicul poate şi din motivul de a pune mai mare accent pe relaţia emitent – receptor, sau altfel spus relaţia eu – cunoscători ai acestuia. Sub aspect funcţional, semioza lui Sunt pesimist şi doar atât, nu poate fi decât o caracterizare complexă, însă succintă, parametrii care ţin de aceasta fiind subînţeleşi contextualităţii şi limitelor de reprezentare grafică. În ansamblul ei analiza semiotică este funcţională, fie chiar numai la modul teoretic, deoarece am arătat în paşii 1.1. – 1.6. că între toţi parametrii se instituiesc inter-relaţionări. 3. Etapa optimizării Altfel denumită, etapa stimulării situaţiei de comunicare, are rolul, în ansamblul analizei semiotice, de a prefigura o evaluare a parametrilor urmăriţi şi a întregii semioze, redefinită ca o corelaţie între aceştia. De ce nu poate fi considerată ca o concluzie a întregii interpretări. Dintre toţi parametri la care am făcut referire, importanţi sunt emitentul şi receptorul. Relaţia dintre cei doi surprinde esenţa desenului grafic. Aceştia limitează astfel manifestarea celorlalţi parametrii astfel încât analiza semiotică să fie destul de săracă în demersul său funcţional. Personalităţile celor doi fiind aproximativ apropiate diminuează spaţiul interpretativ. Referitor la felul de reprezentare, o limitare a interpretării se desprinde şi din dialectica alb – negru. Deşi se desprind numeroase referinţe de personalitate, non – culoarea neagră pe fond alb nu poate să fie decât o piedică în a atrage privirile unui public. De asemenea forma mai puţin convenţională de reprezentare confirmă acest impediment. Printre atâtea dezavantaje identificate important este dacă se atinge scopul destinat iniţial. Pozitivitatea analizei reiese din faptul că dorinţa emitentului de a se face cunoscut unui public reticient s-a îndeplinit. În cea mai mare parte a sa, analiza semiotică este negativă. Din acest motiv ar trebui ca desenului grafic ar trebui să îi modific dacă nu scopul, atunci cu siguranţă mijlocul de reprezentare, ceea ce îl poate revaloriza şi îi poate reda noi demisiuni de interpretare mult mai pline pe pozitivitate. În acest caz impactul ar i cu totul altfel asupra receptorului, iar despre limite interpretative poate s-ar fi vorbi mai puţin. Însă atunci ar reduce personalitatea emitentului din forma de reprezentare, iar originalitatea ar avea foarte mult de suferit; originalitatea fiind elementul distinctiv care impune în termenii lui Paul Gorban autodefinirea unui plastician, artist de geniu.
* * *
Cu acestea am încheiat semioza, ca analiză semiotică. Cred că greşeala mea constă pe de-o parte în încercarea de a-mi interpreta propria creaţie, iar pe de altă parte faptul că m-am supus prea în detaliu structurii specifice de analiză situaţională. Totuşi cred ca am reuşit, în ciuda piedicii teoretice propuse de Paul, să-mi îndeplinesc hotărârea luata, pe care, de altfel, presupun, cel puţin din considerente teoretice, că am dus-o până la capăt. Analiza a fost cu atât mai dificilă cu cât, nu numai că este un portret, ci un portret al emitentului, iar acesta este însăşi persoana mea. Aici apare dificultatea despre care îmi spunea Paul că devine cel mai mare păcat al artiştilor. Dar eu nu mă consider încă unul veritabil, iar prin această semioză am reuşit să mă descopăr şi să mă justific nu numai în faţa unui coleg, ci chiar şi în faţa mea. Consider că astfel sunt pe deplin justificat indiferent de eventualele omisiuni şi greşeli de interpretare, care cu siguranţă sunt sesizabile. Însă închei prin a spune că mi-am îndeplinit toate obiectivele atât teoretice şi practice, cât şi cele profesionale.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog