10 mai, 2008

Originile culturii şi civilizaţiei europene

Mitul Europei Despre mitul Europei se poate spune că este o invenţie a grecilor. Ideea de mit îşi are obârşia în însăşi mitologia greacă, iar mitul Europei este o secvenţă din impresionantele legende ale Olimpului, pe care cu siguranţă le cunoaştem fiecare din noi. Se pare că termenul „Europa” desemna pentru fenicienii care cutreierau valurile Mediteranei, asfinţitul . Astfel observăm că această denumire, pe care o atribuim unui continent sau unei societăţi ca o etichetă, nu este de origine europeană, ci asiatică, din orientul apropiat, fosta Fenicie, actualul Liban. Iată un paradox al Europei, acela de a purta un nume care nu îţi este originar şi care a fost atribuit de către greci tocmai celor care se aflau în extremitatea occidentală a Orientului . Iată că tot grecii se fac vinovaţi de a pune în raport de identitate „Europa” şi „Occidentul”. Legenda Europei pe scurt ar fi acesta: Europa (asfinţitul aşadar) ar fi apărut unor marinari fenicieni sub înfăţişarea unei frumoase feniciene, fiica regelui Agenor. Acesta, a fost răpită de Zeus, care s-a folosit de înfăţişarea impetuasă a unui taur pentru a o atrage şi pentru ai cucerii frumuseţea nemaiîntâlnită. Taurul, Zeus, a sedus-o şi a dus-o pe insula Creta, unde cei doi amanţi au zămislit din dragostea lor pe Minos, cel care avea să devină nu după multă vreme regele civilizator al grecilor. Acest mitic tablou a fost transpus de către pictorul Lorrain, reprezentant al clasicismului, într-o frumoasă pânză intitulată „Peisaj marin cu răpirea Europei”. Naşterea Europei Dominique Barthélemy, Jacques Le Goff şi de altfel o întreagă pleiadă de autori francezi stau sub semnul zodiacal al unui patriotism înnăscut, al unui sentiment naţional înverşunat, însă se ştie foarte bine, că teritoriile francilor mai ales în contextul primului mare imperiu de după căderea romanităţii, au avut un rol covârşitor în construcţia Europei. Iată pe scurt contextul formării noii societăţi care avea să devină Europa. Se credea că Imperiul Roman va fi etern şi se confunda cu ceea ce i-a mai rămas aventurii umane pe acest Pământ. Pe fondul unei crize, civilizaţia romană se clatină împreună cu lumea la cârma căreia se afla. Legea barbară se întronează la Roma, iar de acolo hegemonia se răspândeşte ca o boală pe bătrânul continent. Căderea Romei prevestea sfârşitul istoriei, însă acesta s-a amânat. Salvarea a venit din partea creştinismului şi a setului acestuia de valori, a axiologiei Hristice. Fără să se simtă, treptat, Roma a murit, iar odată cu ea antichitatea a devenit istorie în plin ev mediu. În aceste condiţii s-a născut o nouă lume. Este vorba de o lume cu totul diferită de ceea ce a însemnat antichitatea pentru omenire. O lume nici mai civilizată, nici mai barbară, ci una rustică , bântuită de fantome, războaie şi ciumă, una condusă de nobili şi regi, una care ajunge pe pragul cel mai de jos al degradării societăţii umane , aflată în plină tranziţie morală. O continuare a vechii ordini sociale ar fi făcut să persiste criza romană. Dar răul cu rău mai mare se îndepărtează . Aşadar, era nevoie de o schimbare pe măsură pentru încheierea crizei, însă această soluţie s-a dovedit prea hotărâtă şi categorică. Societatea a intrat pe făgaşul unui joc de labirint inventat de către Biserica de Apus, care cu greu putea să-i mai ţină frâiele. Iar în acest fel, drumul apucat de vest faţă de est, nu are întoarcere. Evenimentul care dă naştere Evului Mediu este separarea vestului de est , mai precis, odată cu disputa celor două scaune care conduceau creştinătatea, cel de la Roma – papalitatea – şi cel de la Constantinopol – Bizanţul. Fiecare dintre acestea îşi asumau dreptatea, însă diferenţa o făcea primul, care cocheta, printre altele, cu puterea politică. Iată cum vestul devine din accident Occident. Pentru Occident anul 1000 este an zero al Europei . Întrebarea este de ce tocmai acest an şi nu altul? Jacques Le Goff, mai sceptic în ceastă privinţă şi mai puţin radical decât Barthélemy, era de părere că anul 1000 este un potenţial început al societăţii Europene . Un Carol cel Mare şi un Otto I renasc spiritul măreţului Imperiu Roman. În realitate aceşti mari conducători nu au realizat nimic altceva, decât să dea naştere unei noi ordini naţional-politice, Europa. Iată de ce Jacques Le Goff numea această lume carolingiană şi post carolingiană, nu o societate în totalitate europeană, ci un strat al important în constituirea unei societăţi propriu-zis europeană, cu alte cuvinte o Europă născută înainte de vreme. Vechile popoare antice renasc într-o lume nouă. Dintr-o dată nu mai vorbim de gali, celţi sau latini, ci de franci, anglo-saxoni sau italieni. Iar cetăţenii Imperiului Roman au devenit potenţial cetăţeni europeni. Dacă stăm bine să ne gândim, Europa, care în vremurile citate se afla în starea incipientă de formare, am descoperi că aceasta s-a născut într-un context mincinos la care biserica occidentală este amestecată mai mult decât sub un aspect religios, anume şi sub pretextul politico-militar, aspect la care papalitatea nici astăzi nu pare să renunţe (dovada fiind organizarea într-un stat independent, cu legi şi administraţie proprie). Conceptul „Europa” Cu toţii suntem de acord că atunci când vorbim despre „Europa”, că prima dată avem în minte imaginea unui continent aflat între Munţii Urali la est şi Oceanul Atlantic la vest, iar pe axa nord-sud între Oceanul Îngheţat, Africa şi Marea Mediterană. Din păcate, şi aceasta dintr-o prejudecată alimentată de un sentiment de superioritate, noi, europenii, gândim extremităţile spaţiului european ca prelungiri ale civilizaţiei noastre (iar aici putem să amintim faptul că Arnold Toynbee susţinea că celelalte civilizaţii sunt palide imitaţii ale celei occidentale) şi nu admitem şi teze opuse cum ar fi aceea că Europa ar fi o prelungire a colosului asiatic . Tind să dau crezare celei de-a doua teză, pentru că pare derivată din explicaţii geologice, anume că Europa este o extremitate a continentului Asiatic înfipt în platforma atlantică, rezultând placa tectonică euro-atlantică, care prezintă, datorită ciocnirii cu cea asiatică şi cea africană, un plan de relief destul de aspru şi un ţărm foarte variat. Toate acestea şi o climă temperată favorabilă, facilitând dezvoltarea unei societăţi sănătoase, capabile de sentimente de superioritate şi de dominare. Este bine de deosebit între Europa şi europenism . Europa este o noţiune (sau un concept după cum am văzut mai sus), care ţine mai mult de o geografie teritorială, chiar şi în condiţiile unei suspiciuni a originii imaginare, iar europenismul pare a fi un curent ideologic, care pentru Ovidiu Pecican este însăşi creştinismul de la Roma , astfel că ceea ce pare a fi una din specificităţile societăţii occidentale pentru a putea fi denumită „civilizaţie europeană”, este o împletire a celor două, Europa şi europenismul, sau o întrepătrundere între un concept şi o ideologie. Europa devine Occident în Evul Mediu numai şi ca ideologie, la început una religioasă în conflict nu numai cu geamăna sa Ortodoxă, ci mai ales cu lumea arabă. Iată în ce constă civilizaţia europeană, într-o înrudire (concept – ideologie), în care ideologia creştină este construită în aşa fel încât să-i confere conceptului de „Europa” forţa necesară impunerii. Mentalitatea europeană între schisme şi principii revoluţionare Civilizaţia europeană poartă mereu în conştiinţa sa dorinţa de a se grupa în jurul unei unităţi de principiu şi aceasta datorită unui sentiment al regretului, de a fi nevoită să moştenească greaua povară a unei mari schisme. De altfel civilizaţia europeană are la bază câteva dihotomii , care s-au reflectat şi se resimt mereu în conştiinţa noastră. Pornind de la dihotomia „Occident” – „Orient” apar celelalte care separă vestul de est sau asfinţitul de răsărit şi care îşi au antecedente în geneza societăţii europene începând din Grecia antică (grecii şi ceilalţi), apoi în dezbinarea teodosiană a Imperiului Roman (după moartea lui Teodosie I în 395 p.Hr.), prelungită la nivel teologic (schisma dintre Biserici Creştină de Apus şi Biserica Creştină de Răsărit). Toate aceste dihotomii, care rezultă din dezbinări au consecinţe (aşa cum am întâlnit la Arnold Toynbee) la nivelul sufletului individual al fiecăruia dintre cetăţenii Europei, cei care, aderând la o spiritualitate comună, construiesc conştiinţa europeană. Secolul al XIX-lea a cărui înrâurire spirituală, este tot o consecinţă a Revoluţiei Franceze, este veacul multiplicităţii de manifestări atât în sfera culturalului cât şi în sfera progresului tehnic, iar împletirea dintre acestea au dat naştere unei noi generaţii sociale. Deşi Tudor Vianu nu acceptă faptul că o revoluţie stricto-sensu nu a existat şi nici nu va exista vreodată, datorită amplorii universale, Revoluţia Franceză este cea mai importantă dintre toate şi ultima care trage consecinţe , iar de atunci şi până astăzi societatea pare a se afla în regres, astfel că la întrebările anterioare am putea răspunde că civilizaţia europeană traversează perioada sa de dezintegrare. Principiul revoluţiei Liberté, Egalité, Fraternité! şi „codul napoleonian” au însufleţit o nouă lume şi l-au făcut pe Hegel să exclame plin de entuziasm cu referire la Napoleon: iată spiritul lumii călare! şi să afirme că odată cu acestea, Lumea Germană îşi încheie parcursul prin istorie, iar statul Prusac încununează sfârşitul ultimului stadiu de dezvoltare a societăţii europene. Concluzie Europa este sânul la care s-a format cultura, plămădită atât din fibre greceşti , cât şi din cele latineşti, dar la cei doi, din care nu se ştie care este tatăl şi care este mama, s-a adăugat apoi o doică cu numele de ,,creştinism”, a cărei educaţie a făcut din ,,cultură” un concept specific Civilizaţiei Occidentale, ca un propriu al ei. Acest fapt nu a făcut decât să îngreuneze înţelegerea culturii în genere, pentru că s-a observat, şi este de altfel foarte vizibil, că nu numai lumea occidentală este o lume care posedă cultură, ci toate civilizaţiile actuale au un anumit grad de cultură, deşi atestarea termenului ţine de tradiţia greco-latină (adică europeană din punct de vedete teritorial). Mai mult, astăzi cultura europeană (cea originară) este cam îmbătrânită, iar ceea ce o face să mai reziste este cultura orientală, în compania căreia se revigorează şi se redefineşte. Aşadar cultura orientală este remediul refacerii culturii originare . BIBLIOGRAFIE 1. Barthélemy, Dominique, Anul o mie şi pacea lui Dumnezeu – Franţa creştină şi feudală în anii 980-1060, traducere de Giuliano Sfichi, Editura Polirom (Ideea Europeană), Iaşi, 2002. 2. Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. 3. Brague, Rémi, Europa, calea romană, traducere de Gabriel Chindea, Editura Ideea Design & Print (Ideea Europeană), Iaşi, 2002. 4. Jacques Le Goff, Evul Mediu şi naşterea Europei, traducere de Giuliano Sfichi şi Marius Roman, Editura Polirom, 2005. 5. Hegel, Georg Wilhelm Friederich, Prelegeri de filosofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici şi Radu Stoichiţă, Editura Humanitas (Paradigme ale gândirii universale), Bucureşti, 1997. 6. Pecican, Ovidiu, Ideea europeană, Al doilea cerc – Occidentul, 2. Proiecte de unificare europeană, articol – suport electronic. 7. Pecican, Ovidiu, Ideea europeană, Al doilea cerc – Occidentul, 1. Ideea europeană în Occident, articol – suport electronic. 8. Toynbee, Arnold, Studiu asupra istoriei (Sinteză a volumelor I-VI de D. C. Somervell), traducere de Dan A. Lăzărescu, Editura Humanitas (Teoria Istoriei), Bucureşti, 1997. 9. Vianu, Tudor, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Editura Nemira, 1998.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog