10 mai, 2008

QUO VADIS (POST)MODERNISMUL

1 Pentru început 2 Originea conceptului de postmodernism 2.1 conceptul de avangardă 2.1.1 ce aduce nou avangarda 2.1.1.1 observaţia lui Octavio Paz 2.1.1.2 încercare de cvadridimensionalitate 2.1.1.3 de la natură la imitaţie a ei 3 Postmodernismul 3.1 modernitate/postmodernitate 3.2 postmodernitate/contemporaneitate 4 În loc de încheiere 1.Pntru început Postmodernismul, un subiect care nu duce astăzi lipsă de uzitare, care se află pe buzele tuturor şi care este folosit de multe ori de o majoritate considerabilă fără să se ştie ce defineşte, a devenit astăzi un concept deosebit de dezbătut de esteticienii avizaţi, şi aceasta deoarece cu cât se aprofundează în înţelegerea lui, cu atât devine mai ambiguu şi ne pune în postura de a nu mai putea da o definiţie clară, care să ne ofere o privire de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă (post)modernismul. Nu urmăresc să definesc acest larg concept, nici nu-mi stă în putinţă, însă încercarea mea constă în urmărirea ideilor unor esteticieni precum Luc Ferry, D. N. Zaharia şi Alexandru Husar, în a-mi întări convingerile cu privire la postmodernism şi în a înţelege mai bine acest fenomen, pentru că într-adevăr postmodernismul a devenit un fenomen, nu numai în plan estetic unde este definit în termeni mai puţin pe gustul profanilor, ci şi în plan politico-social, acolo unde termenul îşi modifică foarte des înţelesul, sau în planul IT . 2. Originea conceptului de postmodernism Păreri despre originea conceptului de postmodernism sunt într-un număr considerabil, însă nu toate sunt demne de luat în seamă. Una dintre acelea pe care le-am ales eu, este părerea lui Luc Ferry. Acesta consideră că originea conceptului de postmodernism se află pe la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci când iau naştere geometriile neeuclidiene, dezvoltate de Reimenn şi Lobacevski , de la care se împrumută ideea de depăşire a tridimensionalităţii prin cvadridimensionalitate. Acest fapt a dus la fenomenul de avangardă. Iar cea de-a doua părere este aceea a lui Al. Husar care susţine că începutul postmodernismului se află în dezvoltarea unor arte precum arta fotografică şi cinematografia , care în primele decenii ale secolului al XX-lea au deschis noi drumuri în liniile artei dezvoltânduse până acolo încât au devenit autonome şi lipsite de vreo legătură cu realitatea din care s-au desprins . Am ales aceste două identificări din simplul motiv că prima este un argument destul de convingător, iar cea de-a doua derivă, continuă şi se dezvoltă din precedenta ca o urmare firească a lucrurilor, aşa încât avangarda se află la originea cinematografiei şi a artei fotografice. 2.1 Conceptul de avangardă Conceptul de avangardă este definit de Luc Ferry ca fiind o ruptură în deja-ul existent spre ceva nou spre ceva care să şocheze odată cu ivirea ei. Termenul este de origine militară şi desemna tot ceea ce deschide frontul de acţiune. Sensul estetic devine mai clar odată cu Revoluţia Franceză (1789) şi cu dorinţa de afirmare a clasei burgheze în domeniile politico-artistico-sociale . Jean Claire afirma că „cel care se crede un avangardist este un cretin (…)avangarda este un vid.” De aici trebuie să deducem că avangarda aşa în sensul său (militar) are o perioadă de afirmare şi o perioadă de declin, are aşadar un caracter trecător, efemer, şi din acest motiv pare să fie un vid, mai bine spus un fenomen vid, fără efecte. Avangarda aduce şi impune un „nou”, acesta se manifestă, se întipăreşte în normal, este acceptat şi preluat, apoi cu timpul devine un cotidian şi se banalizează, devine un „comun” disponibil şi la îndemâna tuturor . Prin faptul că are acest caracter de efemeritate, avangarda este discontinuă şi din acest motiv trebuie mereu să aducă în banalul, pe care tot ea l-a produs, un perpetuu „nou” care să şocheze „vechiul nou” şi să se impună. De aceea avangarda se află într-o continuă criză. Se poate spune astfel că modernismul se deosebeşte de postmodernism prin prezenţa permanentă a unei crize în sânul celui de-al doilea . 2.1.1 Ce aduce nou avangarda Noul avangardist (sau „noua figuraţiune” cum numeşte Al. Husar postmodernismul) aduce cu sine acea ruptură de care am vorbit mai sus, acea rupere de vechi şi punerea în actualitate a ceva nou, ceva care să nu mai fi fost încă adus în atenţie, sau de care să nu se fi ştiut sau auzit până la momentul respectiv. 2.1.1.1 Observaţia lui Octavio Paz Octavio Paz observă foarte bine o noutate în ceea ce a adus mereu avangarda, şi anume faptul că arta nouă nu mai este accesibilă tuturor, cel puţin pe o anumită perioadă de timp până se banalizează, ci numai unei elite foarte bine cunoscătoare, consumatoare a artei de tip nou (avangardistă), iar această elită se află în jurul unui centru , individ, pe care îl sprijină şi la care se raportează atunci când au de făcut o referinţă de valoare şi/sau o referinţă de încadrare în tipismul deja format şi susţinut . Ostavio Paz are aşadar în vedere două clase: elita şi individul. Masele nu percep mesajul dat de individul din vârful triunghiului. Acesta este perceput doar de un grup restrâns de oameni, elita, care îl înţeleg pe individ. Datorită acestei neînţelegeri individul rămâne izolat acolo în vârf, el se află cu un pas înaitea epocii sale, de unde derivă şi ideea de istorism. Individul de geniu creează ceea ce nu corespunde normelor maselor, impune creaţia sa prin avangardă, iar când aceasta este acceptată de toată societatea creaţia sa este deja depăşită. 2.1.1.2 Încercare de cvadridimensionalitate Geometriile neeuclidiene deschid noi orizonturi şi perspective în reprezentarea artistică. Cei care merg prima dată pe acest făgaş sunt chiar pictorii. Aceştia au înţeles repede că fără acest nou din geometrie arta nu mai are nici o şansă să fie un şoc, iar ei acest fapt urmăreau, să fie mereu în pas cu noul (moda). S-a dovedit însă că, deşi au preluat această idee şi au prelucrat-o în speranţa că vor reuşi să se impună cu ceva nou, doar cubiştii au reuşit realmente să suprime incapacitatea fizică de reprezentare a cvadridimensionalităţii. Adică, au reuşit să reprezinte în plan bidimensional, cu ajutorul perspectivei, ceea ce artiştii, şi nu numai ei, chiar şi oamenii de ştiinţă numeau a patra dimensiune, ca o axă temporală. De aici se nasc noile arte despre care Al. Husar susţine că reprezintă pasul de început al postmodernismului: arta fotografică şi cinematografia. 2.1.1.3 De la natură la imitaţie a ei Al. Husar vorbeşte de postmodernism ca despre un alt fel de realism, un realism cu „epitete” – aşa cum spune el – ca „hiper-” sau „super-” -realism , deoarece fotografia şi filmul, copiază realitatea, dar nu mai face parte din ea, o copiază atât de bine încât exclude însăşi natura din sfera lor de reprezentare artistică. Totuşi natura rămâne sursa principală a naşterilor de noi avangărzi postmoderniste. Tot aşa se întâmplă în ceea ce priveşte literatura. Aici ruptura apare odată cu discuţiile despre cvadridimensionalitate. Subiectul pare aşa de incitant încât literaturile născocesc SF-ul , ştiinţifico-fantasticul, diferit de fabulos şi care populează şi postulează fiinţe în cea de-a patra dimensiune, inventând poveşti fascinante (spre exemplu: Jules Verne). Toate acestea nu au făcut decât să se ajungă la o vulgarizare a naturii şi implicit a artei în sensul ei iniţial. De aici deducem că postmodernismul este o degradare a vechii arte sau o transformare a acesteia în altceva cu ajutorul mijloacelor şi tehnicilor disponibile, pentru a reda omului tot timpul o noutate şi a nu-l plictisii, astfel ţinând-ul mereu captiv şi atent la modificările din artă, care şi-aşa se petrec începând cu anii `40-50 cu foarte mare repeziciune. 3. Postmodernismul 3.1 Modernitate/postmodernitate O definiţie a postmodernismului este foarte greu de exprimat. Pentru a înţelege ce este postmodernismul trebuie se definim modernismul, de aceea am pus în debutul lucrării particula prefixală între paranteze – (post) – pentru a sugera mai clar că radicalul termenului de postmodernism este însuşi acela de modernism. Radicalul „modernism” din punct de vedere istoric defineşte o perioadă în evoluţia spirituală, culturală şi evenimenţială a omenirii. Denumirea de modernism s-a impus de la Revoluţia Franceză (1789) ca un „adevărat cult al noutăţii . Particula post reprezintă faptul că între modernism şi postmodernism este totuşi o diferenţă, iar aceasta nu poate fi alta decât ruptura, noul, avangarda. Postmodernismul este diferit de modernism, căci dacă nu ar fi aşa nu s-ar mai inventa. O definiţie este dificil de dat din simplul motiv, logic de altfel, că postmodernismul se aplică unei plurităţi de reprezentare artistică: arhitectură, muzică, pictură, design, industrie, construcţii materiale, e.t.c. Însă dacă ar fi să dau eu o definiţie ar fi astfel: Postmodernismul este un concept de definire a totalităţii obiectelor şi fenomenelor artistice care se înscriu in acelaşi tipar, anume acela de a impune şi crea noutate în continuitate. Cred astfel că cei care se denumesc postmodernişti nu vor altceva decât să se diferenţieze de ceilalţi, restul, din punctul lor de vedere, sunt cei pe care ei trebuie să îi convingă să le accepte nonconformismul. 3.2 Postmodernitate/contemporaneitate D. N. Zaharia vine în a interpreta conceptul de postmodernitate cu o moştenire mai veche a termenului de la radicalul modernitate, căruia i s-a dat o asociere pe filieră latină a etimologiei, cu termenul de contemporan. Tot ceea ce era „modernus” era şi „contemporanus” . Autorul se întreabă, cred eu că pe bună dreptate, dacă poate să se facă astfel de asociere şi între postmodernism şi contemporaneitate. Al Husar aprecia adevărata naştere a postmodernismului în funcţie de dovada cea mai buna a întrebuinţării termenului în decursul secolului al XX-lea. După el conceptul de postmodern este văzut ca „modern în declin” între anii 1950 – 1970, ceea ce ne permite să luăm în considerare faptul că termenul de contemporan se poate asocia aceluia postmodern, întrucât generaţia amintită trăieşte şi astăzi. Conceptul de contemporan, am văzut nu se asociază singur ci numai „de mână” cu termenul de „generaţie”. Tindem să spunem astfel că tot ce este astăzi este contemporan cu noi, ceea ce nu este greşit, ci dimpotrivă unanim acceptat acest fapt, însă tot acelaşi lucru îl spuneau şi cei din generaţia 1920 – 1930 despre arta din timpul lor, şi atunci este firesc ne întrebăm ce este contemporan totuşi? Desigur că termenul de contemporan este foarte vag folosit, este foarte larg şi acoperă un câmp mai vast de referinţă. De aceea este important să nu neglijăm accepţiunea sensului că pentru fiecare generaţie este contemporană o anumită artă diferită de generaţia anterioară sau posterioară ei . 4. În loc de încheiere Ar mai fi multe de spus în această analiză, însă lucrurile nu sunt chiar atât de clare pentru a putea intra în profunzimea a ceea ce reprezintă acest trend sau modă şi anume postmodernismul. Conceptul este destul de ambiguu iar definiţia nu foarte clară pentru a-l delimita şi a vorbii doar despre ceea ce este el, ci am considerat în acest context că important este să definim postmodernismul după conceptele şi consideraţiile deja cunoscute de esteticieni, adică prin raportarea la conceptele pe care ni le putem mai bine contura şi reda o imagine mai bună asupra a ceea ce înseamnă postmodernismul. Ceea ce am expus în aceste pagini nu reprezintă decât acel necesar minim de concepte care trebuie avute în vedere atunci când se aduce în discuţie conceptul de postmodernism. Mie nu îmi rămâne decât să mă întreb daca ceea ce desenez eu este sau nu arta postmodernă. BIBLIOGRAFIA 1. Luc Ferry, Homo aesteticus 2. Al. Husar, Originile aartei, Ed. Princeps edit, ed. a II-a revăzută ţi adăugită, Iaşi, 2004 3. D. N. Zaharia, Estetica postmodernă, Ed. Dosoftei, Iaşi, 2002

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog