14 iulie, 2008

Cum arată camera de lucru a scriitorilor români

Scriitorii de la noi se cam înghesuie să-şi scrie cărţile, la figurat, dar mai ales la propriu. Majoritatea împart camera de lucru cu copiii, pisicile sau consorţii. Dupa 20 de ani de asteptare, Mircea Cartarescu are in sfarsit o camera de lucru proprie. Unii se mulţumesc cu perimetrul îngust al propriului birou, chiar dacă scriu într-o cameră pe care o împart cu ai casei sau cu musafirii. Alţii visează de zeci de ani să se închidă în propriul bârlog şi să-şi scrie cărţile netulburaţi de nimeni şi nimic, cum e Mircea Cărtărescu. Sunt scriitori care schimbă camera cu fiecare carte la care scriu, ca Simona Popescu şi Dan Lungu, dar şi unii care au noroc nu numai la cărţi, ci şi la confort, ca Radu Paraschivescu. În vara asta, Simona Popescu o să iasă din casă cu tot cu foi şi cărţi şi-o să se mute pe terasă. Are o casă de vacanţă undeva lângă Piteşti, printre dealuri, şi o terasă, pe care are de gând să lucreze vara. În faţă e o livadă cu mulţi pruni şi meri şi la dreapta, o pădure de stejari. O masă scoasă pe terasă va fi suport, în vacanţa de vară, pentru convertirea tezei de doctorat într-o altfel de carte. Pe restul le-a scris mutându-se dintr-o cameră în alta: din dormitor în biroul soţului - criticul Ioan Bogdan Lefter, şi de acolo, în camera de joacă a Dandei, fetiţa lor. Scria printre urşi de pluş şi păpuşi, supravegheată de bazaconiile desenate de Danda pe carton lucios, cu muzica dată tare, „Lucrări în verde“, cartea despre poeţi şi apucăturile specifice numai lor. Acum, că s-a înstăpânit şi pe camera copilului, şi are şi terasa cu stejarii şi livada, îşi mai doreşte un singur lucru: o masă de scris din lemn negeluit, „ca a lui Eminescu“ . Radu Paraschivescu îşi împarte bârlogul cu trei invadatori: „Motanii Melville, Aramis (ambii birmanezi) şi Klinger (rasa europeană comună, alias Felix stradalis, din subramura burlanensis)“. „Scriu într-o cămăruţă în care obiectele duc o luptă crâncenă pentru spaţiu“, se confesează scriitorul, care are totuşi parte de un loc de refugiu cu toată recuzita. După o schiţă rapidă aşa arată atelierul cârcotaşului de la Humanitas: „Doi pereţi tapetaţi cu cărţi, o plantă care mă supraveghează de pe una dintre biblioteci, un tablou cu aer elegiac, trei crochiuri veneţiene ale unui prieten de familie, câteva suporturi metalice pe care stau câteva sute de CD-uri, un fotoliu-balansoar pe care dorm, cu rândul, motanii“. Nu visează ca Simona Popescu la o masă de scris numai a ei, pentru că, în cameră, ea ocupă locul de La pièce de résistence: „Un birou imens, vechi de peste o sută de ani, transmis din generaţie în generaţie. Pe el, alte CD-uri, monitorul computerului, cărţile pe care le citesc, câteva dicţionare şi pixuri. Multe, foarte multe pixuri“. A ataşat şi o notă la minuţioasa descriere: „Când Aramis nu găseşte fotoliul liber, planează scurt şi se depune graţios pe birou. Încerc să nu-l deranjez“. De companie are parte şi Ioana Nicolae, care împarte camera cu copilul şi-şi amestecă propriile cărţi cu cele în care-şi bagă nasul Gabriel. „N-am avut niciodată o cameră a mea, chiar dacă am stat în foarte multe locuri“, povesteşte poeta. „Birou propriu-zis n-am avut decât în străinătate. Acum scriu la o măsuţă de 60 pe 80, într-o cameră care e şi sufragerie, şi loc de joacă al copilului. E plină de cărţi şi jucării.“ Cel mai mult îi place priveliştea, acoperişuri vechi şi ruginite care-i dau senzaţia că e la munte, nu în centrul Bucureştiului. Mircea Cărtărescu, soţul ei, are mai multă linişte la locul de scris. Pentru că de mai bine de 20 de ani visa la un birou numai al lui, scrie acum netulburat în camera în care tronează biblioteca familiei şi pe care o păstrează într-o ordine desăvârşită. „Nu contează ce am în jurul meu, nici cât de mare e camera, tot ce vreau e puţină linişte“, a mărturisit poeta, care aşteaptă să se mute în curând într-o casă nouă. Copiii se amestecă din ce în ce mai mult în treburile scriitorilor şi spaţiul trebuie împărţit şi negociat. Aşa face şi Dan Lungu cu Filip-Rareş, fiul lui care „atentează mereu la tastatură, să pună şi el măcar un degeţel, să bată o literă...“. Asta în timp ce Lungu lucrează la un roman pe care l-a început acum doi ani la Iaşi şi cu care s-a mutat de atunci între alţi pereţi: „Romanul la care scriu acum, cu titlul provizoriu «Cum să uiţi o femeie», e început acum doi ani la Iaşi, într-un apartament încins de căldură, e continuat într-un cadru mirific la Villa Marguerite Yourcenar, şi iată-mă acum din nou la Iaşi, înconjurat de jucării şi cu Filip-Rareş“. Nu are şi nu a avut o cameră pentru scris şi numai pentru scris: „La «Raiul găinilor» am lucrat la Botoşani, în casa părintească, într-o cameră umbroasă şi plină de amintiri. «Băieţi de gaşcă» e scrisă la Viena, într-un apartament-rezidenţă al Fundaţiei Kulturkontakt, funcţional şi impersonal. «Sînt o babă comunistă!» e migălită, în cea mai mare parte, într-o cameră austeră la Paris“. Cam aşa se traduce în locuri şi titluri aventura imobiliar-literară a celui mai exportat scriitor din portofoliul Polirom. De la Iaşi la Timişoara, harta bârlogurilor literare face un ocol prin locuinţa poetului Şerban Foarţă, care îşi prezintă spaţiul de lucru într-o perspectivă panoramică la 360 de grade. Are o cameră specială în care scrie, „o încăpere de aproximativ 3/4 metri cu fereastră spre răsărit, oblonită însă mai toată dimineaţa ca să nu-mi bată soarele în ochi“. Pornind de la peretele dinspre răsărit, Foarţă îşi întoarce musafirul fictiv spre dreapta, „unde se află un birou pe care e instalat indispensabilul computer; la dreapta dreptei e un raft de bibliotecă ce se întinde pe întregul perete dinspre sud, iar în partea apuseană a camerei e o uşă“. Poetul nu se simte însă prea fericit cu uşa în spatele mesei de scris: „nu-mi place foarte mult să scriu cu uşa înapoia mea, pentru că pe acolo nu intră în mod obligatoriu inspiraţia“. Vizita camerei continuă către vest, cu „un alt raft de bibliotecă de-a lungul peretelui apusean“, ajungând astfel la „Polul Nord al încăperii: un perete alb, ca şi ceilalţi, pe care sunt atârnate picturile personale, sub acestea aflându-se o pianină sovietică, Nocturno, la care cânt din an în Paşte“. După ce trece de pianină, privirea se opreşte asupra unei „uşi termopanizate ce dă într-un balcon închis“. Periplul prin camera poetului se încheie cu centrul încăperii, în care se află „o masă cu maldăre de cărţi pe ea, iar la fereastra dinspre răsărit, o canapea cu husă roşie“. Foarţă spune că petrece destul de mult timp în această cameră, „câteodată mai mult decât trebuie“, însă uneori evadează pe terasă, unde-şi ţine bicicleta fixă: „Am ajuns deja pe la kilometrul 900 şi ceva şi tot n-am trecut nici măcar în camera cealaltă“, glumeşte poetul. Dacă cei mai mulţi se plâng că n-au loc nici să întoarcă o pagină, poeta şi traducătoarea Nora Iuga se laudă cu două spaţii de lucru, unul în salon şi celălalt în bucătărie. „Pe vremea când trăia bărbatul meu, eu scriam în bucătărie, iar el în sufragerie. Acum i-am uzurpat fotoliul din salon şi masa de scris. În timpul zilei stau acolo şi scriu de mână, iar după-amiaza trec în bucătărie, unde bat la maşină ce-am încropit înainte.“ Obiceiul clădit de-a lungul anilor e foarte greu de şters: „Maşina de scris nici nu mă gândesc s-o mut de pe masa din bucătărie. Acolo scriu, printre coli de hârtie şi coji de ceapă sau resturi de morcovi“. Până acum, Nora Iuga nici nu voia să audă de-o eventuală despărţire de maşina sa de scris. Însă de data aceasta, poeta surprinde cu o declaraţie inedită: „Am o frică îngrozitoare să zbor cu avionul şi n-am făcut-o până recent, când am fost la New York. Dacă am reuşit eu să suport 18 ore de zbor la dus şi alte 18 la întors, mi-am zis că sunt o femeie puternică. Aşa că, săptămâna viitoare, mă voi duce să-mi iau un laptop. Ba chiar am şi vorbit cu un vecin student, care o să vină pe la mine şi-o să iau meditaţii de laptop“, îşi declară Nora Iuga nerăbdarea. Atmosferă cu drujbe şi flexuri Filip Florian îşi scrie cărţile înconjurat de şantiere: „Locul în care scriu e o cameră de mansardă de nici zece metri pătraţi, cu pereţi albi, din foi de placaj, prin mijlocul căreia trece un horn pântecos, adunând fumurile de la cinci sobe. Odaia asta e chiar sub acoperişul de tablă, aşa că aud perfect ropotul ploii şi vântul. Sunt înconjurat de fotografii vechi, de icoane şi acuarele, printre care un nud blajin, şi de zeci de obiecte care tac. Nu am nici o îndoială că pe aici trece des duhul bunicului meu, doar el a transformat colţul podului în camera despre care vorbesc. Poate coboară pe horn, poate stă sub streaşină, nu ştiu. Când mă uit pe fereastra mică, după ce-am văzut o viaţă întreagă pădurea, dau cu ochii de şase şantiere, un fel de balauri, patru vile şi două hoteluri în plină construcţie. Drujbele, flexurile, basculantele, buldozerele şi înjurăturile muncitorilor nu seamănă nici cu mierlele, nici cu veveriţele“.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog