14 iulie, 2008

O tigancusa de 12 ani umple Europa de lacrimi

Fetiţa a câştigat Premiul UNICEF pentru Artă şi Interculturalitate 2008 povestindu-şi trista viaţă. Rebecca Covaciu, o româncă de etnie romă de 12 ani, a reuşit să impresioneze Europa cu povestea vieţii sale, trăită prin tabere de nomazi sau sub cerul liber, în Spania şi Italia. După ce povestea fetiţei a făcut înconjurul Italiei, duminică a fost rândul cotidianului spaniol „El Pais“ să îi dedice un amplu reportaj: „Querida Europa…“. Titlul reportajului este cel al scrisorii cu care Rebecca a câştigat Premiul UNICEF pentru Artă şi Interculturalitate pe anul 2008. Fetiţa a trăit împreună cu familia sa într-o furgonetă, în cocioabe de carton sau sub cerul liber, a fost bătută, şi-a văzut familia maltratată, a cerşit împreună cu părinţii săi pe străzile Europei. Scrisoarea şi desenele cu care a câştigat Premiul UNICEF povestesc aceste triste întâmplări, dar şi visul său: să intre la liceu, părinţii săi să îşi găsească de lucru, iar „Europa să îi ajute pe copiii care trăiesc pe stradă“. Rebecca a plecat din satul Şiria, judeţul Arad, în urmă cu cinci ani: „În Şiria aveam casă, dar nu aveam pâine şi trăiam din pomana de la vecini“, povesteşte Rebecca jurnalistului spaniol. Familia Covaciu a plecat, ca atâtea alte familii de romi, înspre Occident, prin Ungaria şi Austria, cu o furgonetă. Câteva luni, părinţii, Stelian (acum în vârstă de 43 de ani), pastor evanghelist, şi Georgina (acum în vârstă de 37 de ani) şi-au căutat de lucru în Milano. „Părinţii mei nu au găsit de lucru şi trebuia să cerşim. Nu puteam merge la şcoală, pentru că nu aveam casă“, povesteşte Rebecca. Familia Covaciu şi-a încercat atunci norocul în Spania: „Un prieten care trăia în Avila ne-a spus că avea casă, ne rezolva cu acte pentru muncă, dar am ajuns prea târziu. Am băgat copiii la şcoală, dar nu am găsit de lucru, aşa că ne-am întors la Milano“, relatează Stelian jurnaliştilor de la „El Pais“. Pentru a doua oară la Milano, familia şi-a construit o baracă din carton şi plastic sub un pod, alături de alte cinci familii din Timişoara, într-o tabără ilegală. „Ca să avem de mâncare cerşeam în piaţa de antichităţi. Doar câteva ore, ca să avem ce le da de mâncare la copii“, asigură Georgina. Rebecca a cerşit la rândul său, aşa cum se vede într-unul din desenele sale. Fratele ei, Manuel (căruia îi spun Ioni), cânta la acordeon. În urmă cu un an, Roberto Malini, unul dintre directorii ONG-ului EveryOne, care ajută 60 de familii rome din Milano, l-a văzut pe unul dintre fraţii Rebeccăi terorizat de localnici: „Am văzut câteva persoane care îl insultau pe un copil rom foarte slab, care le privea terorizat, cu un câine în braţe. Îl acuzau că a furat câinele şi voiau să îl bată. Am încercat să îi calmez şi între timp a sosit mama lui cu actele câinelui. Îl aduseseră din România“, îşi aminteşte Malini. Copilul era Abel, fratele mai mic al Rebeccăi. EveryOne a început să ajute familia Covaciu, furnizându-i alimentele de bază. La 24 aprilie anul acesta, guvernatorul Lombardiei a trimis un excavator în cartierul unde se afla tabăra ilegală în care trăia şi familia Covaciu, pentru a dărâma barăcile. „Ne-au spus că nu putem să ne luăm lucrurile din barăci, pentru că acum, cu noul guvern, nu vom mai putea rămâne în Italia“, îşi aminteşte Rebecca. Roberto Malini i-a sfătuit să plece către Napoli, unde se aflau mai multe tabere. Când au ajuns în sud, Camorra tocmai începuse operaţiunile de incendiere a taberelor de romi din Ponticelli, unde trăiau 700 de persoane. „Am dormit într-o şcoală, erau mulţi români acolo“, îşi aminteşte Rebecca. Italienii veneau la geamuri şi strigau: „Plecaţi de aici, ţiganilor, duceţi-vă în ţara voastră!“. Familia Covaciu s-a întors la Milano, unde Rebecca a început să deseneze întâmplările prin care trecuse: cerşetoria, nomadismul. ONG-ul EveryOne prezintă desenele Rebeccăi la concursul UNICEF şi, din 150 de copii, câştigă fetiţa română, cu desenul „Şoarecii şi stelele“. „Mi-au dat un premiu şi o medalie“, se laudă Rebecca. Ziarele italieneşti au relatat cazul fetiţei, poreclind-o „micuţa Anne Frank a neamului ţigănesc“, iar desenele sale au fost expuse la Napoli, în cadrul expoziţiei „Psique şi lanţuri“, vernisată cu ocazia zilei Holocaustului. Ulterior, desenele Rebeccăi au ajuns în Muzeul de Artă Contemporană din Hawaii, Hilo, ca mărturie a segregării rasiale. Părinţii Rebeccăi au construit un cort în zona San Cristoforo, dar, în urmă cu câteva săptămâni, doi bărbaţi au venit în tabără şi au început să îi bată pe Rebecca şi pe Ioni. Tatăl, Stelian, care a încercat să le sară în apărare, este lovit şi el. ONG-ul EveryOne relatează cazul presei, iar a doua zi se întoarce la faţa locului o maşină de poliţie. „Erau aceiaşi bărbaţi ca în urmă cu două zile, doar că acum purtau uniformă“, povesteşte Rebecca. Poliţiştii îl iau pe Stelian şi îl bat din nou: „M-am ascuns sub pătură, în cort. Poliţiştii l-au luat pe tata şi au început să îl bată. Îl auzeam cum ţipa“, îşi aminteşte fetiţa. Certificatul medical eliberat pastorului evanghelist arată că acesta a suferit de „traumatism cranian cauzat de lovituri“. La spital, Stelian a fost vizitat de alţi poliţişti, care l-au ameninţat că, dacă va depune plângere, o va păţi din nou. Tatăl Rebeccăi decide însă să depună plângere şi să fugă din oraş. În acel moment, o familie de italieni care a citit în presă despre maltratările îndurate de familia Covaciu decide să le pună la dispoziţie o casă, într-un sat din regiunea Basilicata, la 250 de kilometri sud de Napoli, aproape de Potenza. După cinci ani în care familia Covaciu nu a mai avut un acoperiş, acum se bucură de protecţia oferită de familia de italieni. În sfârşit, având un domiciliu legal, copiii vor putea să meargă la şcoală. Stelian şi Georgina, alături de copiii lor, Samuel (17 ani), Manuel (14 ani), Rebecca (12 ani) şi Abel (9 ani), precum şi soţia lui Samuel, însărcinată la doar 16 ani, au găsit un loc unde, pentru moment, vor trăi liniştiţi. „Nu mai vreau să trăiesc ca animalele, în câmp!“ De cât timp eşti în Italia? Am venit din nou în Italia aduşi de un prieten acum doi ani cu toată familia. Plecasem din ţară ca orice om care se gândeşte să lase România - pentru a câştiga un ban mai mult şi a ne schimba viaţa. La început nu am avut nici o şansă, nici de muncă, nici de casă. Am stat în Milano în barăci şi la „părăseli“ (n.r. - case abandonate la periferiile oraşelor ). Ne-a fost greu, că mulţi urăsc romii. Familia mea nu a găsit un loc de muncă. Cum ai ajuns să desenezi? Trăiam din mila oamenilor, familia mea cânta să strângă bani de mâncare. Mama plângea mereu, pentru că alta era viaţa pe care o visam. Şi aşa am început să îmi desenez tristeţea din fiecare zi. Nu e uşor să ai o viaţă ca asta. Am stat mult timp în condiţii mizerabile, cu şoareci, fără apă. Iar asta mă durea mult şi desenam, ca să uit! Roberto Malini de la Asociaţia EveryOne a văzut pentru prima dată desenele mele şi m-a întrebat despre viaţa mea, mai multe. Atunci el a fost surprins şi a început să mă încurajeze. A luat desenele mele şi le-a înscris în concursul UNICEF. Aşa a început povestea. Ce înseamnă Premiul UNICEF pentru tine? Acest premiu mi-a schimbat viaţa. Acum avem o casă în Basilicata, nu mai stăm în părăseli, în barăci, în mizerie. Ne-a ajutat mult tot grupul EveryOne. Şi au spus că vor să mă sprijine în continuare, să îmi urmărească paşii. Mi-au dat multă încredere. În casa asta e bine, e total diferit de viaţa în cort. Roberto (n.red. - preşedintele asociaţiei) i-a promis lui tata că îl ajută cu un loc de muncă. Nu mai vreau să îl văd că se chinuie. Îmi doresc pentru familia mea o viaţă normală, civilizată. Nu mai vreau ca mama să plângă. Lacrimile ei mă dor. Ce ai de gând să faci mai departe? Aş vrea să mă înscriu din toamnă la şcoală în clasa a cincea, la o şcoală de aici din sud, din Potenza. Să merg mai departe îmi doresc, să fac şcoală, dar să nu renunţ la desenat! Asta îmi place foarte mult. Să nu mai trăiesc ca animalele în câmp şi familia mea să fie liniştită. Ce părere au despre tine acum romii din comunitatea din care faci parte? Deja am prieteni mai mulţi, oamenii mă privesc diferit de când am început să apar prin ziare. Romii mă apreciază pentru că fac o imagine bună, că îmi văd de treaba mea. Am început să mai am câte o speranţă că ceva o să se schimbe pentru toţi. Nu e uşor pentru noi, ţiganii. Părinţii mei sunt fericiţi, mândri de reuşita mea. În viitor vreau să lucrez şi eu şi să-i ajut pe cei amărâţi, săraci, aşa cum sunt eu. Pentru că ştiu cât e de greu. Nu contează cine eşti, dacă o să pot vreodată am să îi ajut pe toţi, şi români, şi ţigani, şi orice naţie. Pentru că un suflet avem cu toţii!

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog