02 decembrie, 2008

IMAGINEAZĂ-ŢI CĂ EŞTI DUMNEZEU

CRONICĂ LITERARĂ

Chialda Radu Vasile



Cotidianul preocupat mai mult cu ceea ce numim rutină ne afectează minţile. Undeva, în marea aceasta de oameni traşi la indigo, în masele sociale prea uniforme, unde se vorbeşte etichetat pentru că aşa este „la modă", scriitorii ajung să ne relateze ceea ce ne place mai mult să auzim. Credem din ce în ce mai mult în patosul comunicării şi ne place să jucăm teatru. O lume prea politizată şi plină de complaceri, în care scena mediatico-mondenă pare să fie un etalon, ne ajută cu înverşunare ieşită din comun să nu mai citim, pentru că „ne plictisim prea repede" de activitatea motrică de a feri o pagină pentru a citi pe următoarea. Ne place să lecturăm cărţi de buzunar sau cărţi de tipul „cum se face”. Putem alege de la orice chioşc, în graba noastră spre locul de muncă, o carte uşor de citit. Iar dacă nu păşim într-o librărie din aşa-zisa lipsă de timp sau din simplul motiv al preţului cărţii, ne limităm la a o privi în biblioteca cunoscuţilor şi ne facem oarecum curaj să i-o cerem pentru a ne arunca ochii, cel puţin asupra titlului şi cuprinsului.


Astfel că dintr-o umilă bibliotecă, cu ceva timp în urmă „Matei Vişniec îmi şoptise: Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu". Această carte apărută în 2008 la Editura Paralela 45, ne oferă în câteva piese de teatru scurt imaginea unui tablou al banalului, din a cărui simplitate naturală se naşte ideea de a fi tu însăţi un Dumnezeu. Personajele simple, cu preocupări care nu se înscriu în sfera extraordinarului, implicate în acţiuni cât se poate de fireşti – tablouri concrete cu rame uzate – conversaţii lipsite de încărcături profunde şi situaţii care trimit direct la normalitate, nu fac altceva decât să alcătuiască peisaje urbane pe care le cunoaştem foarte bine, sau să descrie situaţii pe care le experimentăm în fiecare zi, poate prea des, încât, atunci când le citim dintr-o carte, trăim o senzaţie de „déjà-vu". Colajul de situaţii propuse de Vişniec îşi justifică scurta lor formă de expunere prin însăşi cuvintele primului paragraf al cărţii: o piesă scurtă este de fapt un copil care decide la un moment dat că nu mai vrea să crească. Părintele, crezând că acesta îşi epuizează energiile sale lăutrice încă din startul textului, de la primele replici, nu trebuie decât să se supună voinţei copilului său, să nu îl îngreuneze cu o povară, pe care oricum nu o doreşte, nu o poate duce şi nu îi mai este proprie, denaturându-l. Fiecare din aceşti copii îşi imaginează că sunt Dumnezeu şi tind prin voinţa lor divină să se oprească din creştere, forma lor fiindu-le suficientă.


Dincolo de aspectul aerisit şi uşor de lecturat, Matei Vişniec ne propune să transcendem simplitatea faptului sau simpla idee în jurul căreia se petrece acţiunea prezentată, trasându-ne limite de situaţie prin încadrarea textelor în trei scurte şabloane. Primele piese de teatru descriu Frontiere, pe care le-am interpretat, din punctul de vedere al unui cititor român, ca limite ale aşteptărilor. Deşi regimul politic din urmă cu câteva decenii ne spunea obsesiv: Ţara asta ţine la tine, mă!, oamenii sperau cu inima deschisă că vor apuca să rostească un călduros Welcome America!. Matei Vişniec, cel care încă se recomandă un dramaturg român, în ciuda depăşirii acestor „frontiere” şi în ciuda nevoinţei de a scrie în altă limbă decât cea română, încearcă prin aceste scurte piese de şase, respectiv zece pagini, să povestească despre dezideratele românilor, continuând piesa de teatru Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal apărută în 2007. Descriind disfuncţionalităţile comunismului: Cum? Ce? S-a oprit? De ce s-a oprit? Spune-i să încerce în continuare că îi zbor creierii. … Măi să fie! Ce păcat… Chiar nu merge…; şi imposibilitatea depăşirii tranziţiei postcomuniste, în care cu greu eliminăm balcanismele proprii din felul nostru de a fi: Cheap girls many… Many streap-tease bar cabaret cheap girls… "La Costică"… My name Costică is, I like America… America, Good Economy, business, come… (scoate o sticlă de alcool.) Romanian Whisky… Să trăieşti!; toate acestea nu fac decât să evidenţieze rămăşiţele neîmplinirii unei generaţii întregi de oameni.


Al doilea şablon grupează un număr de cinci piese de teatru care definesc Agorafobii ale autorului. La o cafea cu puţin lapte şi un pahar cu apă, clientul şi chelnăriţa împărtăşesc amintiri comune aşteptând nerăbdători mareea, acel fenomen care îi pun mereu pe cei doi faţă în faţă, la aceiaşi terasă, cu acelaşi scop. Unei chelnăriţe i se cere Nota de plată mecanică. În urma unui aşa-zis dialog, în care manechinele îşi fac de cap într-o cafenea dându-i mari dureri de cap, chelnăriţa, de altfel amabilă şi săritoare, cu un iz ironic, istovită şi revoltată, le spune manechinelor: Iată şi nota de plată… Paraziţi nemernici ce sunteţi… Găuri cosmice ce sunteţi… Aţi vrut să plătiţi, hai, plătiţi… Achitaţi tot. Un câine îşi târăşte stăpânul orb pe faleză. Câinele îi latră, îi mârâie, îl linge şi trage de lesă. Orbul aude mi de glasuri de câini, simte că ceva nu decurge în mod firesc şi se întreabă mereu: A început apocalipsa? Marea a început să-şi vomite memoria? ... A explodat memoria lumii? … E ora fluxului? … Uite că ne-am trezit cu mii de câini ieşind din mare. Mareea este un laitmotiv. De Marile Maree se leagă trecerea timpului şi toate amintirile, pentru că acestea au un caracter trecător şi chiar dacă revin mereu, se succed cu regularitate. Femeia bătrână devine femeia tânără: Marile maree mi-au inversat brusc sensul de curgere a vieţii…, iar timpul se scurge în sens invers. Cunoaştem persoane care îmbătrânesc, la a căror priviri din tinereţe ne place să ne oprim mereu, iar când revenim în prezent, constatăm că nu mai recunoaştem nici un chip, fie că nu mai suntem noi printre ele şi ne-au uitat, fie că ele nu mai sunt printre noi şi le-am uitat.


Ultimele piese depăşesc oarecum frica patologică de spaţii largi şi închistarea în propriul orizont, ambele ca limite ale normalităţii şi ponderaţiei, pentru a ne fi prezentate câteva aspecte ale unei vieţi simple. Viaţa este un Deşert, un lung şir de oaze şi nisip, de bucurii şi amărăciuni. Mereu în viaţă facem Autostop-ul către o destinaţie, către o destinaţie necunoscută, în căutarea a ceva nou, a noi experienţe. Drumurile noastre se intersectează cu drumurile altora, cunoaştem noi persoane, aflăm lucruri noi în călătoria noastră nesfârşită. Uneori facem compromisuri şi ne abatem de la cursul firesc al drumului, deviem ori la stânga ori la dreapta: Nu o să fie nici o problemă, taică-meu poate să mai aştepte. Viaţa nu îţi poate face toate poftele, nu îţi poate oferi un Sandwich cu pui când vrei tu, doar dacă îţi imaginezi că eşti tu însuţi Dumnezeu. Viaţa îţi poate înşela aşteptările, îţi poate oferii surprize şi curiozităţi bizare. Mai mult, viaţa a ar fi o curvă: Nu eşti o femeie însărcinată, eşti o prostituată însărcinată. Iar la capătul drumului, în preajma morţii, simţim că unele poteci le-am urmat degeaba. Cu sufletul în Roabă, ne rugăm copii să ne găsească liniştea şi locul de unde să părăsim această lume, cu zâmbetul pe buze şi cu demnitate, înainte de a fi prea târziu. De altfel, întreaga carte este un ciclu de situaţii în care trebuie să ne imaginăm că suntem Dumnezeu. Deşi începe cu un instructaj, în care un ucenic este învăţat să se comporte ca fiind cel cu drept de viaţa asupra altuia atunci când are arma în mână, ultima piesă de teatru ne aduce în faţă un personaj, în jurul căruia, crucificat fiind şi aşteptându-şi moartea, se construieşte un templu; când, când oare îşi vor da seama aceşti oameni care cred că am înviat, că de fapt încă nu am murit?


Toate piesele lui Vişniec sunt construite în aceiaşi manieră. Subiectele cu fir epic situat în realitatea concretă contemporană, limbajul inspirat din convorbiri ale oamenilor simpli, lipsiţi de erudiţie, preocupaţi mai mult de existenţă decât de esenţă şi situaţii cu care oricare dintre noi ne confruntăm, pe care le agreăm şi la care ne raportăm mereu, ori din neglijenţă, ori din nepăsare. În consecinţă, exclamaţia lui Vişniec prin care ne îndeamnă să ne imaginăm că suntem Dumnezeu, nu survine din dorinţa de a impresiona, sau de a atrage atenţia, ci de a ne arăta cum putem fi noi înşine autoritatea supremă în orice întreprindem în viaţa noastră. Avem în faţă o carte care se citeşte foarte uşor, probabil la fel de uşor cum a fost scrisă, cu subiecte antrenante, probabil cu un corespondent undeva în experienţa autorului, cu personaje mai puţin complexe, probabil la fel de simplă cum pare viaţa văzută din prisma unui umil participant la actele cotidiene. Acţiunile suscită, pe de-o parte la experienţe statice, însă cu un caracter puternic afectiv, antrenându-ne în subiecte în care ne întrezărim uneori pe noi înşine, alteori cunoscuţi şi apropiaţi, pentru că Vişniec pare să lucreze foarte mult cu inconştientul nostru colectiv; iar pe de altă parte stârneşte atenţia cititorului asupra unor acţiuni din afara experienţei umane, din sfera naturii, care participă la exerciţiul de cunoaştere al omului şi care îi determină acestuia stările şi emoţiile primare. Mareea, un act repetitiv şi constant, cu consecinţe majore atât în ceea ce reprezintă magnetismul Pământului, cât şi în interacţiunea ecosistemelor marine, provoacă anumite stări şi sentimente la nivelul psihicului uman; iată de ce Matei Vişniec plasează personajele sale tocmai în acest context. O caracteristică specifică a pieselor scurte, care confirmă simplitatea şi naturaleţea subiectelor, aducând şi un plus de autenticitate, o reprezintă numărul personajelor folosite. În afară de o singură excepţie, care aduce în faţa cititorului şapte personaje, însă fiecare cu un aport redus la dialogul generat de situaţie, majorităţii subiectelor le sunt suficiente pentru a se expune, doar două, maxim trei personaje.


Unele subiecte, ni se înfăţişează, pe de-o parte ca monologuri, un personaj expunând întreaga situaţie, acestea având poate cea mai profundă încărcătură emoţională, iar pe de altă parte, deşi apar mai multe personaje, subiectul se dezvoltă în jurul unui monolog activ al unui singur personaj, celelalte participante fiind lipsite de replică. În atare subiecte şi teme scurte, cu personaje puţine, indicaţiile scenice nu sunt un argument forte. Acestea sunt puţine, poate mai mult prezente în monologuri, acolo unde poziţia personajelor lipsite de replică trebuie să exprime o stare sau o poziţie anume în scenă, sau vin în sprijinul cititorului, căruia i se relevă prin micile indicaţii, caracteristici şi gesturi. Titlul sub care se adună aceste piese este într-adevăr reconfortant. Cine nu ar vrea, poate şi cel mai dogmatic spirit dintre noi, să-şi imagineze câtuşi de puţin că este Dumnezeu. Ideea a găsit în mine şi cu siguranţă nu sunt singurul, o genă a acestei dorinţe. Matei Vişniec a speculat existenţa acestei gene din firea umană, aşa cum o poate face orice literat călit în focul logosului.


Esenţa acestor piese de teatru scurt poate fi uşor identificat în cuvintele lui Matei Vişniec însuşi, relatate într-un interviu acordat revistei Contrafort din Chişinău, la data de 11 iulie 2008: Mesajul meu este că încerc să fiu un om lucid, să nu mă las manipulat nici de utopie, nici de contrautopie, nu m-am lăsat manipulat nici de societatea comunistă, nici de cea de consum.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog