16 februarie, 2009

EMINESCU A STABILIT UN RECORD MONDIAL POST MORTEM

La 120 de ani de la moartea sa şi la un an distantă de împrimirea a 160 de ani de la naşterea sa, Mihai Eminescu încă mai face furori. pe toate canalele ştiri şi de răspândire în masă a fost lansat marele boom eminscian. Capodopera creaţiei sale poetice, impresionantul poem Luceafărul, a fost catalogat de World Records Award drept cel mai lung poem de dragoste

Că este cel mai lung poem de dragoste, noi, românii, ştiam acest lucru destul de bine. Că este un poem de dragoste... şi asta ştiam. Însă, ceea ce a făcut ca acestă ştire să fie "un boom eminescian", prezentându-se ca un record mondial, este faptul că, post mortem, Eminescu a călcat în picioare The Valentine's Day

Cel mai lung poem de dragoste, Luceafărul lui Mihai Eminescu, a fost dat publicităţii ca record mondial pe data de 14 februarie 2009, în ziua în care se sărbătorea modelul american al zilei îndrăgostiţilor.

Iată cum, al nostru Eminescu, chiar şi de acolo de unde este el acum, din lumea luceferilor, nemuritoare şi rece, încă mai are un cuvânt de spus, încă mai stârneşte reacţii; ceea ce, pentru o personalitate genială şi pentru o operă atât de memorabilă ca a sa, este un fapt cât se poate de normal.  

CE LUCRU POATE FI MAI PATRIOTIC (PENTRU ROMÂNI), DECAT SĂ I SE ACORDE DE O COMISIE CU CAPITAL PREPONDERENT AMERICAN, UNUI POEM DE DRAGOSTE ROMÂNESC, STATUTUL DE CEL MAI LUNG POEM DE DRAGOSTE!?

ACESTEA SUNT VERSURILE CELUI MAI LUNG POEM DE DRAGOSTE

A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată. Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. Şi era una la părinţi Şi mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. Îl vede azi, îl vede mâini, Astfel dorinţa-i gata; El iar, privind de săptămâni, Îi cade draga fată. Cum ea pe coate-şi răzima Visând ale ei tâmple, De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle. Şi cât de viu s-aprinde el În orişicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară. Şi pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Ţesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie. Şi când în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mâinile pe piept, I-nchide geana dulce; Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închişi Pe faţa ei întoarsă. Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: - O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină! Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează! El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare; Şi apa unde-au fost căzut În cercuri se roteşte, Şi din adânc necunoscut Un mândru tânăr creşte. Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine-n mână un toiag Încununat cu trestii. Părea un tânăr voievod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra feţei străvezii E albă ca de ceară - Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară. - Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Şi m-am născut din ape. O, vin’! odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Şi toată lumea-n ocean De tine o s-asculte. - O, eşti frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă-ngheaţă. Trecu o zi, trecură trei Şi iarăşi, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-şi aducă Şi dor de-al valurilor domn De inim-o apucă: - Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează! Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere; În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Şi din a chaosului văi Un mândru chip se-ncheagă; Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. Din negru giulgi se desfăşor Marmoreele braţe, El vine trist şi gânditor Şi palid e la faţă; Dar ochii mari şi minunaţi Lucesc adânc himeric, Ca două patimi fără saţ Şi pline de-ntuneric. - Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ş-acuma, Şi soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma; O, vin’, odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. O, vin’, în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele. - O, eşti frumos cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată! Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Şi ochii mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde. - Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Şi tu eşti muritoare? - Nu caut vorbe pe ales, Nici ştiu cum aş începe - Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe; Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine. - Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, Dar voi să ştii asemenea Cât te iubesc de tare; Da, mă voi naşte din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege. Şi se tot duce… S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. În vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce umple cupele cu vin Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori şi de pripas, Dar îndrăzneţ cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furişează pânditor Privind la Cătălina. Dar ce frumoasă se făcu Şi mândră, arz-o focul; Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-ţi încerci norocul. Şi-n treacăt o cuprinse lin Într-un ungher degrabă. - Da’ ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă. - Ce voi? Aş vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeauna, Să râzi mai bine şi să-mi dai O gură, numai una. - Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe - O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binişorul. Cum vânătoru-ntinde-n crâng La păsărele laţul, Când ţi-oi întinde braţul stâng Să mă cuprinzi cu braţul; Şi ochii tăi nemişcători Sub ochii mei rămâie… De te înalţ de subsuori Te-nalţă din călcâie; Când faţa mea se pleacă-n jos, În sus rămâi cu faţa, Să ne privim nesăţios Şi dulce toată viaţa; Şi ca să-ţi fie pe deplin Iubirea cunoscută, Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăşi mă sărută. Ea-l asculta pe copilaş Uimită şi distrasă, Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai se lasă, Şi-i zice-ncet: - Încă de mic Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi cu mine… Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării; Şi tainic genele le plec, Căci mi le umple plânsul Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul; Luceşte c-un amor nespus, Durerea să-mi alunge, Dar se înalţă tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte… În veci îl voi iubi şi-n veci Va rămânea departe… De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca nişte stepe, Dar nopţile-s de-un farmec sfânt Ce nu-l mai pot pricepe. - Tu eşti copilă, asta e… Hai ş-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Şi nu ne-or şti de nume, Căci amândoi vom fi cuminţi, Vom fi voioşi şi teferi, Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luceferi. Porni luceafărul. Creşteau În cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele - Părea un fulger ne’ntrerupt Rătăcitor prin ele. Şi din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Cum izvorau lumine; Cum izvorând îl înconjor Ca nişte mări, de-a-notul… El zboară, gând purtat de dor, Pân’ piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte, Şi vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naşte. Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. - De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Şi lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice preţ Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor eşti de vieţi Şi dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire… Din chaos, Doamne,-am apărut Şi m-aş întoarce-n chaos… Şi din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos. - Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne şi minuni Care n-au chip şi nume; Tu vrei un om să te socoţi Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni. Ei numai doar durează-n vânt Deşerte idealuri - Când valuri află un mormânt, Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc Şi nu cunoaştem moarte. Din sânul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăşi soare; Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paşte, Căci toţi se nasc spre a muri Şi mor spre a se naşte. Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune… Cere-mi cuvântul meu dentâi - Să-ţi dau înţelepciune? Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele-n mare? Vrei poate-n faptă să arăţi Dreptate şi tărie? Ţi-aş da pământul în bucăţi Să-l faci împărăţie. Îţi dau catarg lângă catarg, Oştiri spre a străbate Pământu-n lung şi marea-n larg, Dar moartea nu se poate… Şi pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă. În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Lumina şi-o revarsă. Căci este sara-n asfinţit Şi noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniştit Şi tremurând din apă Şi umple cu-ale ei scântei Cărările din crânguri. Sub şirul lung de mândri tei Şedeau doi tineri singuri: - O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de patimi. Şi de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea dentâi Şi visul meu din urmă. Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor faţă: Abia un braţ pe gât i-a pus Şi ea l-a prins în braţe… Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Şi-ncetişor Dorinţele-i încrede: - Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru şi în gând, Norocu-mi luminează! El tremură ca alte dăţi În codri şi pe dealuri, Călăuzind singurătăţi De mişcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul: - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. (1883, aprilie)

4 comentarii:

  • Amelie says:
    16 februarie 2009, 19:00

    Intotdeauna mi-au placut poeziile sale. In liceu reusisem sa invat 22 de strofe din "Luceafarul" pentru ora de limba romana. Pe urma a trebuit sa renunt deoarece trecuseram la alta opera pe care a trebuit sa o studiem.

    Si Sarmanul Dionis mi-a placut. L-am citit cu placere. Ma bucur ca a existat o astfel de persoana in trecut care sa ne lase ca mostenire scrierile sale.

    Despre faptul ca "Luceafarul" a fost catalogat drept cel mai lung poem de dragoste, nu stiam. Ma bucura acest lucru.

  • RADU - VASILE CHIALDA says:
    16 februarie 2009, 19:31

    CA ESTE PE MERIT SAU CA ESTE MAI PUTIN PE MERIT NU AR TREBUI SA NE MIRE SAU SA NE TREZEASCA NOSTALGII.
    CEEA CE ESTE DEMN DE REMARCAT ESTE FAPTUL CA VALENTINE'S DAY A FOST SURCLASAT DE O POEZIE
    CEA MAI LUNGA DINTRE TOATE CELE CARE AU TEMA IUBIRII.
    SI MIE MI-A PLACUT EMINESCU, INCA IL MAI RESPECT.
    UN ARS POESIS SCRIS DE MINE ACUM CEVA TIMP SUNA ASTFEL:
    NU CUVINTE MAI COMPLEXE
    NICI EXPRESII INDULCITE
    FAC UN VERS SA SE INVETE
    SI DE TOTI SA SE RECITE
    NU UITA DE EMINESCU
    SI CE SPUNE MAIORESCU
    FA CA VERSU-TI DINTR-O MIE
    SA TRAIASCA-O VESNICIE

  • Helga says:
    6 aprilie 2009, 22:33

    De asemenea in legatura cu Eminescu:

    Eminescu interzis. Gandirea politica
    http://www.scribd.com/doc/4511706/EMINESCU-INTERZIS-GANDIREA-POLITICA

    Spre Eminescu. Raspuns romanesc la amenintarile prezentului si la provocarile viitorului
    http://www.scribd.com/doc/2167565/ECONOMISTUL-EMINESCU

    Aceste carti au copyLIBER.

    Daca ai html-ul dezactivat: cu PASTE duci link-ul in browser si apesi ENTER.

  • RADU - VASILE CHIALDA says:
    7 aprilie 2009, 09:26

    mersi fain pentru sugestie
    totusi este asa cum spui si tu
    din tot raul eu cred ca ar trebui sa vorbim numai de bine
    este de fapt eminescu sau nu parintele limbii noastre literare?

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog