12 februarie, 2009

Scrisul de mână, pe cale de dispariţie

Caligrafia nu se mai predă în şcoli de aproape 10 ani, iar calculatorul a alungat vechile unelte de scris în sertare prăfuite. „Ana are mere”. Prima propoziţie pe care am exersat-o la şcoală pe caietele „tip I”. Pagini de liniuţe, bastonaşe, cârlige. Degete pătate de cerneală şi coşmarul „purceluşilor” care nu dispăreau nici raşi cu lama de pe caietul „de curat”. Învăţătoarea care ne urechea mereu că scriem „cu picioarele”.    Pentru profesorul Gheorghe Coclitu, caligrafia, acest dans al mâinii, este expresia nevoii de frumos şi presupune ordine şi o anumită graţie a literelor Foto: Andreea Marin Publicitate   Aşa se derulau primele întâlniri cu scrisul ale şco­larilor cu mulţi ani în urmă. Zece primeau doar lu­crările cu litere şi „legături” perfect pictate. În şcoala românească, la fel ca peste tot în lume, nu se mai predă de ani buni caligrafie. „Materia scrisului frumos” a fost înlocuită cu Abecedare multimedia.  De la apariţia primelor cuneiforme, în urmă cu peste 5.000 de ani, arta scrisului a cunoscut perioade de glorie şi de decădere. Scrisul de mână, o adevărată „religie” în anii Evului Mediu, s-a transformat azi în corvoadă. E doar o altă practică al cărei destin se încheie cu apariţia calculatorului. Pe cale de dispariţie sunt şi profesioniştii scrisului de mână. Profesorul de caligrafie Gheorghe Coclitu, lector universitar la catedra „Arta scrisului” din cadrul Facultăţii de Arte Plastice Bucureşti, a dedicat o lucrare de doctorat de sute de pagini acestei practici „prăfuite”.  Acum, la 63 de ani, îşi aminteşte că a avut primul contact cu caligrafia încă din clasa I, pe când locuia în casa unui învăţător. În podul casei intelectualului arestat de comunişti în perioada colectivizării a găsit un caiet tipărit de scrieri caligrafice. „De atunci am deprins obiceiul de a scrie ordonat. Când am fost nevoit însă să folosesc scrierea caligrafică într-un mod mai deosebit a trebuit să fac nenumărate exerciţii. Aceste exerciţii aduc sincronizarea necesară, răbdarea, stăpânirea de sine. Aşa îţi dai seama că nu contează timpul pe care îl petreci cu stiloul în mână”, ne povesteşte profesorul.  După ce a absolvit Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, s-a îndrăgostit de „litera desenată”. Această dragoste a avut la bază nişte nevoi pecuniare: „Colaboram, de pildă, la ziare locale din Hunedoara, ca «trăgător» de titluri. La început, îmi lua o zi, o zi şi jumătate să scriu un titlu. Apoi am căpătat viteză!”.  Seducţia scrisului frumos Studenţii vin la curs – opţional în anul I şi obligatoriu pentru cei din anul al II-lea Grafică – datorită seducţiei pe care o exercită asupra lor lucrări create de absolvenţii din seriile anterioare. Profesorul Coclitu afirmă fără ezitare că multe dintre aceste lucrări au „certă valoare patrimonială”. Va înrăma pe cheltuiala lui o parte dintre ele şi poate că le va dona unui muzeu. „Arta caligrafică are la bază vechea zicală «omul dă măsura lucrurilor». Gestul de a scrie îl înnobilează pe om şi îi dă o energie aproape cosmică: îi indică, de fapt, cum arată lumea care îl înconjoară şi care este locul său în această lume”, crede maestrul caligraf.  Francezii sau italienii, de pildă, au căutat în scrisul caligrafic ritmicitatea şi frumuseţea. Frumuseţea semnelor şi a scrisului în culturile orientale – chineză, japoneză – vine nu numai din graţia semnelor în sine, ci şi din încărcătura filosofică a acestora. „Gestul de a scrie implică mâna, cotul, braţul, gândul. E o comuniune între aceste elemente care par, de fapt, separate”, explică profesorul profunzimea gestului pe care tot mai mulţi dintre noi îl abandonează.  Americanii au simplificat literele Caligrafia, spune maestrul, trebuie să consacre continuitatea între litere. În antiteză cu asta, americanii au simplificat sistemul de scriere pe secvenţe: câte una pentru fiecare literă. Atunci când scriu, mâinile capătă o mişcare sacadată, de unde şi expresia „mâna care zgâlţâie masa”. Această mişcare pe fiecare literă îi dă celui care scrie o energie mai mare pe litera următoare.  „«Scrisul de doctor» încearcă să surprindă viteza de gândire, e o sincronizare între notiţe şi minte, cu întreruperile de rigoare. În plus, fiecare om îşi simplifică scrisul prin eliminarea unor litere din cuvinte – de multe ori rămân iniţiala şi încă o literă-două. Asta pentru a reţine în scris măcar secvenţa notată şi pentru a se realiza un sincron cu auzul”, mai precizează maestrul.  Caligraful are timpul lui Arta caligrafiei e o disciplină în care timpul nu mai contează, spune Gheorghe Coclitu. Timpul se scurge şi pe lângă maestrul nostru atunci când caligrafiază de mână registrele Casei Regal, e pe tomuri aduse din legătoria regală de la Londra.  Hârtia în mai multe straturi e atât de sensibilă, încât o greşeală este aproape imposibil de reparat. Un rând de 30-40 de cuvinte necesită chiar şi o oră de scris sau chiar depăşeşte acest timp.  „Fac două-trei ore de antrenament înainte de a scrie, şi asta pentru că este mai greu să ajungi la o stare de automatizare, trebuie să ai aceeaşi cursivitate de la început până la sfârşit.  Ca exerciţii, scriu nume de dinastii nobiliare, de faraoni din Egiptul Antic, de zeităţi. Cum să nu simţi că rezonezi cu toată fiinţa ta atunci când scrii nume ca Nefertiti, Tutankamon, Cleopatra...?”, mai spune profesorul.  Caligrafi mai performanţi decât maşinile Profesorul Gheorghe Coclitu e mândru că unii dintre discipolii pe care i-a iniţiat în „dansul mâinilor” (aşa cum denumeşte el caligrafia) au reuşit să îl întreacă. Ne-a vorbit de Radu Oltean, un grafician deja celebru, şi ne-a arătat o parte din lucrările lui din studenţie. „Îl anunţau de pe atunci”, spune profesorul.  Şi artistul Ioan Octavian Penda a trecut prin mâinile lui. Creator al bancnotei de 500 de lei din 1990, Penda este, conform criticii, unul dintre cei mai buni graficieni contemporani. Profesorul de caligrafie crede că Penda poate bate orice maşină la precizia, graţia şi acurateţea liniilor.  Scrisul face istorie Cele trei mari momente ale literei sunt apariţia scrisului (în urmă cu 5.500 de ani), apariţia alfabetului (acum 3.000 de ani) şi apariţia celebrei maşinării a lui Gutenberg – tiparul (în anul 1445). Albert Folcon (în „Universul Cărţilor”) arată că scrierile sumeriene, egiptene şi chineze, numite analitice, sunt cele mai vechi din lume.  În anul 200 î.Hr, grecii aveau deja un alfabet format din 23 de litere; acesta a fost preluat ulterior de romani şi transformat treptat în literele care se folosesc şi astăzi. Numărul literelor din alfabet variază între 26-30 şi câteva sute de semne, în cazul celui chinezesc.  Alfabetul limbii române este derivat din cele 26 de caractere ale alfabetului latin, la care se adaugă o serie de 5 caractere suplimentare formate prin aplicarea de semne diacritice.  O „gimnastică” pentru copii  Profesorul universitar Gheorghe Coclitu crede că scrisul e „o gimnastică terapeutică ce îi disciplinează pe copii”. Dascălii celor mici îi împărtăşesc viziunea, dar recunosc că o materie precum caligrafia nu-şi mai găseşte locul în şcoala românească de azi.  Viorel Dolha, preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor din România, ne-a spus că de 7, dacă nu chiar de 10 ani, nu se mai face caligrafie în şcoli, ca materie separată. Învăţătorii au posibilitatea să o aleagă ca obiect opţional, dar Dolha a recunoscut că nu ştie colegi care să o predea la clasă.  „Un argument: nu prea mai sunt meserii în care să se scrie de mână. În plus, pe vremea când se făcea caligrafie, nu se făceau limbi străine la ciclul primar, religie, se ţineau cursuri şi sâmbăta”, ne-a mai declarat Dolha.  Felul în care scrii: prima impresie Învăţătorul recunoaşte, însă, că scrisul caligrafic e important la examene, la olimpiade şi concursuri şcolare. „Din cauza unui scris urât poţi să ajungi la adevărate drame, la eşecuri, pentru că în şcoala românească testele se dau încă în scris”, mai spune acesta.  Învăţătoarea Gabriela Chioreanu (Asociaţia Învăţătorilor din Bucureşti) ne-a explicat că scrisul caligrafic e inclus la toate disciplinele care se predau în clasele III-IV şi în special la limba română.  „Scrisul caligrafic se punctează la teme, teste, la materialele depuse la portofoliu, cum au acum elevii. Am elevi care sunt foarte bine pregătiţi, foarte deştepţi, au o cultură generală foarte dezvoltată, dar scriu cam urât.  Am găsit ac de cojocul lor: le verific zilnic temele, îi urmăresc îndeaproape cum scriu când sunt la şcoală. Încerc să le explic că felul în care scriu diverse lucrări e de fapt modul lor de prezentare, e cel care face prima impresie”.  Nevoia de exerciţiu Limbajul scris se dezvoltă odată cu motricitatea, explică profesorul universitar doctor în psihologie Emil Verza. „La un anumit moment, copilul îşi dă seama de kinestezia generală a mâinii, de mişcarea falangelor, a degetelor – mişcări de care este legată calitatea traseului grafic. O motricitate mai bine controlată de conştiinţă dă calitatea scrisului”, arată specialistul. Centrul scrisului, reprezentarea grafiei, este în lobul frontal al creierului, unde se elaborează schemele specifice pentru scris. Fiecare literă îşi are schema ei precisă. Fără exerciţiu, semnele nu mai sunt aşa de clare, mişcările sunt mai greoaie şi imperfecte. „Scrisul nu e ca mersul pe bicicletă”, atrage atenţia profesorul universitar doctor Mihai Golu. Conform acestuia, există numeroase implicaţii ale lipsei de exerciţiu: „scrisul se deteriorează, devine aproape indescifrabil – ceea ce vedem şi noi astăzi la studenţii noştri, pentru că, uneori, chiar ne străduim să le corectăm lucrările. Şcoala primară se mai ocupă de scris, dar apoi s-a terminat. Nu se mai ocupă nimeni de schemele funcţionale ale mâinii”. Pecetea ideilor Fiecare om are un fel de-a scrie, o „pecete” – cum o denumeşte profesorul Verza - , fundamentală şi pentru a stabili personalitatea şi temperamentul individului. „Calculatorul sau tastatura funcţionează ca un obiect interpus între mână şi creier.  E mai uşor să scrii aşa, dar cel care scrie de mână controlează mai bine dorinţa, ideea, structura lingvistică pe care vrea să o transpună prin litere”, afirmă Verza. Mărturiile multor scriitori care, deşi lucrează pe computer, recunosc că nu pot scrie literatură decât de mână îi sprijină afirmaţia.  „Computerul e facil, dar părinţii nu ar trebui să încurajeze renunţarea la folosirea instrumentului de scris”, mai spune Verza. „Psihologic vorbind, ideile scrise pe calculator nu pot fi la fel de profunde, deoarece ecranul monitorului are un efect distractiv”, apreciază şi profesorul Golu.

Autor: Ana Jitarita

3 comentarii:

  • Alexandru` says:
    28 iunie 2011, 20:48

    Eu și soția ne-am dus, mai devreme, să cumpărăm acele caiete pentru clasa a 2-a pentru caligrafie, iar când i-am expus vânzătorului dorința și l-am informat că este pentru uz personal a-nceput să se-nchine :). Momentan ne-am achiziționat tipul de caiete pentru exerciții, dar care nu conțin exemple și le tot caut pe net.

  • Radu Vasile Chialda says:
    3 iulie 2011, 16:05

    interesant...
    deci, nu mai este decat un pas pana la a ne pierde si cea mai de pret abilitate de a fi oameni de cultura... si nu digitalitati de cultura...
    cu rezulatatele de la bacalaureat de anul acesta si cu un fenomen in crestere a digitalitatii... nu ne mai ramane decat sa speram in ceea cea a mai ramas... speranta ca se va ameliora situatia

  • Irina Macovei says:
    4 noiembrie 2012, 23:07

    Buna seara, legat de caligrafie, ma poate ajuta cineva cu informatii legate de cursuri de caligrafie, daca se fac in iasi?

    Va multumesc anticipat,
    Irina

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog