11 februarie, 2009

TAO ŞI ZEN, EXPERIENŢE DIN FILOSOFIA SINICĂ

TAO în aforisme Zhuang Zi • Nu încercaţi să aflaţi opinia unui orb Despre o pictură. Nu invitaţi un surd la un concert. Dar orbirea şi surzenia nu sunt Numai fizice. Ele pot atinge chiar şi spiritul Şi teamă mi-e Că aceasta-i tocmai cazul dumneavoastră .  Şi sufletul poate fi orb. Există o mulţime de fiinţe umane care rămân inerte în faţa poeziei, muzicii, artei celei mai sublime. Există oameni care nu vibrează la fiorul omenescului, care nu simt milă, compasiune, dragoste pentru semenii lor. Dar există şi o cecitate spirituală: atunci când nu pricepi nimic din tot ceea ce îţi explică maestrul spiritual; sau, atunci când viaţa spirituală ţi se pare o pierdere de vreme. • Oare cum aş putea şti dacă iubirea de viaţă Nu este decât o iluzie? Cum aş putea şti Dacă nu cumva cel care se teme de moarte Nu este ca şi un copil care s-a rătăcit Şi plânge, pentru că nu-şi mai regăseşte casa? Doamna Li, fiica ofiţerului de frontieră Ai Feng, A tot plâns până şi-a udat tivul rochiei Atunci când a luat-o cu el ducele Tsin. Dar numai ce a intrat în palatul lui, S-a întins în culcuş şi a înfulecat pe nerăsuflate Că a şi regretat că a exagerat cu plânsul. Oare cum aş putea şti dacă nu cumva Mort, nu voi râde de dragostea de viaţă? • Cel care obţine liniştea, izbuteşte. S-ar putea spune mai degrabă: cine are răbdare, izbuteşte. Conform principiilor taoiste, orice realizare vine la timpul ei, astfel că nu ai nimic de făcut decât să aştepţi încredinţat că îţi vei atinge scopul. Este ca şi în anecdota cu pescarul care a debarcat la malul mării şi a aşteptat răbdător fluxul să-i transporte barca pe mal. Făcând astfel, el s-a scutit de un efort istovitor şi totuşi şi-a atins scopul. • Cel care îl cultivă pe Tao Nu cultivă datoria şi dreptatea socială Ci-şi dezvoltă mai întâi calităţile proprii. Căci cel care îi vede pe alţii Fără a se vedea pe el însuşi, Cel care îi aude pe ceilalţi fără a se auzi pe sine, Îşi pierde claritatea viziunii Şi devine un altul Decât el însuşi. • Ts`ui Kiu l-a întrebat pe Lao Zi: „Cum am putea îmbunătăţi fiinţele fără a le guverna?” ”Băgaţi de seamă să nu le tulburaţi spiritul, răspunse Lao Zi, căci spiritul fiinţei umane este astfel constituit, încât se simte oprimat de orice presiune, şi exaltat de orice incitare. Oprimat, el se simte încarcerat; exaltat, el poate comite ravagii. Supleţea şi blândeţea întrec asprimea şi violenţa care îngheaţă ca şi gerul sau ard ca şi focul”. • Dacă liniştea apei permite Oglindirea a tot ce se prezintă, Oare ce nu poate face cea a spiritului? Spiritul înţeleptului este liniştit, Oglindă a universului şi a fiinţelor. • Cel care vrea să obţină bunuri, devine pofticios. Cel care vrea onoruri, este avid de toate titlurile. Cel care doreşte puterea Cu greu s-ar mai putea lipsi de ea: Acesta tremură atunci când o are Şi disperă atunci când e silit să o abandoneze. Aceşti oameni nu-şi înfrânează dorinţele Şi cad sub instrumentele guvernării: Dizgraţie, favoare, confiscare, bunuri, ofensă, Porunci, suferinţe, condamnări, se înlănţuie Până la moarte… Aşa că s-a zis: A-i conduce pe alţii înseamnă A te rectifica mai întâi pe tine însuţi. Porţile eliberării nu se deschid Pentru cel care nu practică aceste precepte. • S-a zis: Înţeleptul este linişte. Calmul îi asigură echilibrul, Detaşarea îi asigură libertatea Şi îndepărtează de la el Angoase, mâhniri, influenţe pernicioase; Integru, el îşi păzeşte mintea limpede Şi, senin, el străluceşte. • Esenţialul este să te reformezi pe tine însuţi. Astfel am putea atinge ultima bucurie: Cei din vechime apreciau Că este fericită o astfel de fiinţă. Astăzi, se crede că fericirea se găseşte Într-o funcţie importantă, o însărcinare oficială. Şi totuşi unde este natura omului în toate acestea? Aceste demnităţi vin cu titlu provizoriu Nu le putem nici evita şi nici păstra. Este inutil să te mândreşti pentru funcţia ta înaltă, Aşa cum este inutil să te subestimezi Dacă eşti sărac. Este suficient să-ţi păstrezi echilibrul sufletesc Şi aceasta, în toate situaţiile pentru a fi fericit. Dar astăzi, a avea sau a nu avea funcţie Este un motiv zadarnic de îngrijorare. Astfel s-a zis: A te lăsa dominat de afaceri, A permite naturii tale să fie coruptă prin cuvinte, Înseamnă a naşte o confuzie de valori, E ca şi cum ai merge în mâini. Suferinţa omului provine din aceea că şi-a pierdut natura sa reală. El se identifică cu o funcţie, cu un post, cu un titlu de nobleţe, cu un rol social şi astfel îşi îngrădeşte propria-i libertate – iată ce înseamnă o răsturnare de valori. • A călători pe mare şi a nu te teme Nici de şerpi şi nici de dragoni Iată curajul pescarilor. A călători pe pământ şi a nu te teme Nici de tigri şi nici de rinoceri Iată curajul vânătorilor. Atunci când tăişurile nude se ciocnesc A considera că moartea este ca şi viaţa Iată curajul războinicilor. A şti că eşecul îşi are destinul său Că succesul îşi are ora sa Şi a sta fără teamă în catastrofă Iată curajul înţeleptului. • Regele Zhou a trimis doi emisari la Zhuang Zi pentru a-i propune un post de ministru. Zhuang Zi pescuia în râu. După ce i-a ascultat, fără a-şi ridica undiţa din apă, le-a zis: „Am auzit spunându-se că regii Zhou păstrează cu veneraţie, în templul strămoşilor, carapacea unei ţestoase sacre care ar fi murit de mai bine de trei mii de ani. Ce credeţi, această ţestoasă ar fi preferat să moară şi să fie venerată, sau – vie şi să-şi târască coada prin noroi?” „Ar prefera să continue să trăiască şi să-şi târască coada prin noroi”, răspunseră emisarii. „Întoarceţi-vă, zise Zhuang Zi, şi eu la fel, prefer să-mi târăsc coada prin noroi”.  Pentru un taoist viaţa la curte, posturile înalte, onorurile, nu înseamnă altceva decât alterarea autenticei naturi umane. Ele echivalează cu moartea. • Dacă miza unei partide este făcută din jetoane Jucătorul se simte în largul său. Dacă miza este haina sau centura sa El se va simţi nervos. Dacă miza este aurul galben Îşi va risca toate avuţiile. Şi totuşi iscusinţa este aceeaşi Dar tulburarea îi vine din valoarea mizei. Cel care se ataşează de bunurile exterioare Devine stângaci în forul său interior. • Interiorizarea fără exagerare Exteriorizarea fără exces A şti să ţii măsura Sunt aici trei elemente ale succesului. • Un fermier nu dădea doi bani nici pe rangurile onorifice şi nici pe onorariile aferente. El se îngrijea de turma sa aşa încât boii săi erau toţi bine hrăniţi. Ducele Meu, fără a se sinchisi de condiţia lui modestă, îi oferi un minister. • Dacă trupul tău seamănă Cu o ramură de copac uscată Dacă sufletul tău seamănă Cu cenuşa stinsă, Cum ai mai putea fi atins De o catastrofă? • Străinul spuse: ”Adevărul se află în sinceritate Cine nu este sincer Nu-l poate influenţa pe un altul… Numai adevărul interior Permite minţii să acţioneze în exterior; În asta constă valoarea adevărului. Utilitatea sa consistă în a pune Fiecare lucrul la locul său”. • Metalul şi lemnul îl pedepsesc pe om din exterior. Agitaţia şi excesul Îl pedepsesc din interior. Numai fiinţa autentică Scapă pedepselor Care vin din interior şi din exterior. • Dintre toate instrumentele morţii Ambiţia Este cea mai nocivă.  Ambiţia este cea mai ucigătoare pentru că se opune firescului. Ea forţează nota căutând să obţină cu tot dinadinsul ceea ce şi-a propus. De aceea ea este potrivnică vieţii. • A te mulţumi să consideri faptele, a fi circumspect, a evita orice exprimare superfluă a sentimentului, şi astfel riscul întâlnit într-o negociere este scăzut. Căci în orice raport interuman antagonismul se ascunde sub cordialitatea aparentă şi poate izbucni, la fel cum băutorii la un chef, mai întâi calmi, se excită din ce în ce mai mult. Tot astfel în toate afacerile între oameni, cuvântul este ca şi vântul pentru val: acţiunea începută poate fi deturnată de la scopul ei. Prin vânt, valurile se ridică… Mânia amplifică divergenţa şi urmează vorbele inutile, tari şi argumentele false care aţâţă pasiunile, aşa încât, fără a ne da seama, uităm scopul iniţial. Nu trebuie să forţezi niciodată rezultatul. Orice exces depăşeşte dreapta măsură. • Confucius i-a spus lui Yen Mui: Tao în sinea noastră nu poate fi scindat. Altminteri îşi pierde unitatea şi dacă-şi pierde unitatea el devine nesigur şi-i provoacă astfel minţii tulburare, tulburare căreia nu-i putem scăpa. Pe bună dreptate cei din vechime spuneau că omul ar trebui mai întâi să se întărească şi să-l afle pe Tao în sine însuşi şi apoi să-l găsească pentru sau în alţii. Înainte de a fi realizat aşa ceva, la ce bun să te expui vicisitudinilor celorlalţi? Căci altminteri, riscăm ca toată eficacitatea să se reducă la dorinţa zadarnică de renume şi ca toată înţelepciunea să se piardă în dispute. • Cel care se lasă devorat de griji se dezechilibrează grav. Teama îi paralizează acţiunea, mintea sa cuprinsă de îndoială pare că pluteşte între cer şi pământ, împărţită între emoţiile pozitive şi negative, între avantajele de obţinut şi prejudiciile de evitat. Toate acestea agitându-se în el creează o flacără devoratoare care îi distruge pacea interioară. Mintea, limpede ca şi luna, nu rezistă flăcărilor pasiunilor care te fac să-ţi pierzi controlul şi să uiţi calea justă. • Omul, când se bucură prea mult Gravitează în jurul polului pozitiv. Când se necăjeşte prea mult, El gravitează în jurul polului negativ. Fără echilibru între luminos şi obscur, Cadenţa anotimpurilor, Armonia între cald şi frig, Sunt perturbate. Fiinţa din această pricină, Îşi pierde centru de greutate, Îşi dereglează umorile şi devine incapabilă Să-şi finalizeze gândurile şi faptele. Astfel lumea întreagă devine prada Ipocriziei şi instabilităţii.   Povestiri Zen • Nan-in, un maestru din epoca Meji, a fost vizitat de un profesor universitar, care dorea să cunoască ce înseamnă filozofia Zen. Nan-in îl servi cu ceai. A umplut ceaşca oaspetelui, dar a continuat să toarne. Profesorul îl privi mirat şi-i spuse: “Ceaşca s-a umplut, nu mai încape nimic!” Maestrul spuse: “Tu, ca şi această ceaşcă, eşti plin de părerile tale, de prejudecăţi. Cum să-ţi explic ce înseamnă Zen, dacă nu are unde să intre? Goleşte-ţi mai întâi ceaşca…” • Maestrul Hakuin era admirat de vecini pentru puritatea vieţii sale. Alături locuia o fată frumoasă, fiica unor negustori de alimente. Într-o zi, ca un trăsnet picat din senin, părinţii descoperiră că fiica lor era însărcinată. Deşi fata nu voia să spună cine-i tatăl, până la urmă mărturisi că era Hakuin. Atunci, părinţii furioşi, se duseră la maestru. „Aaa, da?” a fost singurul lui răspuns. Când s-a născut copilul, i l-au adus lui Hakuin, care l-a îngrijit, fără să-i pese că-şi pierduse reputaţia. După un an, tânăra mamă nu mai rezistă şi spuse adevărul. Tatăl copilului era un tânăr care lucra în târgul de peşte… După ce părinţii se împăcaseră cu ginerele, tinerii părinţi se duseră la Hakuin să-şi ceară iertare şi să-şi ia copilul înapoi. Hakuin nu le reproşă nimic, ci spuse doar atât: „Aaa, da?” • Un student îl întrebă pe Gasan: „Ai citit Biblia creştinilor?” „Nu. Citeşte-mi tu din ea”. Studentul deschise Biblia şi citi din Evanghelia lui Matei: „De ce te îngrijeşti de haine? Priveşte crinii câmpului: nu lucrează, nu ţes, dar nici Solomon nu a fost îmbrăcat atât de frumos…” „Cel ce a spus asemenea lucruri, preciză Gasan, pare un om ce a atins iluminarea!” Studentul citi în continuare: „Cere şi ţi se va da, caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide…” Gasan comentă: „Foarte frumos! Cel care a spus asta, e un Buddha!” • Juin, un maestru din Shingon, era, era un savant renumit în cunoaşterea limbii sanscrite. În tinereţe ţinuse conferinţe asupra unui subiect. Mama sa află şi-i scrise. „Nu cred, fiule, că ai devenit călugăr din dorinţa de a te transforma într-o enciclopedie ambulantă. Informaţiile, comentariile, gloria şi onorurile nu au sfârşit. Aş vrea să renunţi la conferinţe şi să te retragi într-un templu mic, izolat. Dedică-te meditaţiei şi aşa te vei realiza cu adevărat”. • Maestrul Shaku părăsi această lume când avea şaizeci şi unu de ani. După munca de-o viaţă, lăsă multe învăţăminte, mai bogate decât ale majorităţii maeştrilor Zen. În timpul vieţii, discipolii săi puteau să doarmă ziua. El însă, deşi tolera acest lucru, nu irosea nici o clipă. Pe când avusese doisprezece ani, studia filosofia Tendai. Într-o zi de vară, în timp ce maestrul plecase undeva, micul Soyen se simţise atât de toropit, încât se întinsese pe pământ şi adormise. După trei ore, s-a trezit brusc, simţind că a intrat maestrul. Era prea târziu, maestrul era lângă el. „Scuză-mă”, şopti maestrul, învelindu-l cu grijă, ca pe un oaspete de seamă. De atunci, Soyen nu a mai dormit niciodată după-amiaza. • Tosui a fost un maestru Zen celebru la vremea sa. Vizitase multe temple şi predase în multe provincii. Ultimul templu în care predase era atât de plin de discipoli, încât Tosui decise să-şi întrerupă cursurile, sfătuindu-şi elevii să plece unde vor voi. Apoi, dispăru şi el… După trei ani, unul dintre discipoli îl descoperi trăind printre cerşetori, sub un pod din Kyoto, şi-l rugă să-l instruiască. „Dacă reuşeşti să faci ce fac şi eu, măcar câteva zile, poate că te voi instrui”, îi răspunse Tosui. Discipolul se îmbrăcă în zdrenţe şi petrecu o zi alături de maestru. Unul dintre cerşetori murind, Tosui şi discipolul îi cărară cadavrul şi-l îngropară, la miezul nopţii. Apoi se întoarseră sub pod. Tosui dormi profund, dar discipolul nu reuşi să închidă ochii. Dimineaţa Tosui îi spuse: „Azi nu mai e nevoie să ne cerşim mâncarea căci a mai rămas câte ceva de la cel ce-a murit. Discipolul n-a fost în stare să mănânce. „Ştiam că n-o să fii în stare, i-a spus Tosui, du-te deci în pace!” • Într-o zi, când armata japoneză făcea manevre, comandanţii şi-au stabilit cartierul general în templul lui Gasan. Acesta îi spuse bucătarului: „Să-i serveşti pe ofiţeri cu aceleaşi mâncăruri simple pe care le mâncăm şi noi”. Militarii, obişnuiţi să fie trataţi altfel, s-au supărat şi unul i-a spus lui Gasan: „De ce nu ne tratezi cum se cuvine? Noi suntem soldaţi, ne sacrificăm viaţa pentru patrie!” Gasan îi răspunse: „Şi noi ce suntem? Noi suntem soldaţii întregii omeniri şi ne străduim să salvăm toţi oamenii!” • Un soldat, numit Nobushige, se duse la Hakuin şi-l întrebă: „Există cu adevărat rai şi iad?” „Cine eşti tu?” îl întrebă Hakuin. „Sunt un samurai” „Tu? se miră Hakuin, ce nobil te-ar lua pe tine în garda lui? Ai o mutră de caraghios!” Soldatul se înfurie şi duse mâna la teacă, dar Hakuin continuă: „Ai şi sabie! Pariez că-i prea tocită ca să-mi tai capul!” Nobushige trase sabia din teacă, dar Hakuin îi spuse: „Aşa se deschid porţile infernului!” La aceste cuvinte, samuraiul, înţelegând în sfârşit pilda maestrului, puse sabia în teacă şi se înclină. „Aşa se deschid porţile raiului”, zise atunci maestrul. • Nobunaga, un mare războinic, hotărâse să atace duşmanul, deşi armata lui era doar a zecea parte din cea inamică. El era sigur că va învinge, dar soldaţii lui erau plini de îndoială. Atunci, Nobunaga opri marşul în faţa unui templu şi le spuse oamenilor săi: „După ce mă voi ruga în templu, voi da cu banul: dacă iese cap, vom câştiga; dacă iese stema, vom pierde. Suntem, doar, în mâna destinului…” Intră astfel în templu, se rugă cu tăcere, apoi ieşi şi dădu cu banul. La aruncare a căzut cap. Soldaţii, încrezători, erau nerăbdători să dea lupta. După ce au câştigat bătălia, locotenentul lui Nobunaga spuse: „Nimeni nu poate schimba destinul!” „Aşa e”, recunoscu Nobunaga, arătându-i moneda care avea cap pe ambele feţe. • Yamaoka Tesshu era unul dintre învăţătorul împăratului. Era şi maestru de scrimă şi foarte pregătit în filosofia Zen. Casa lui era refugiul cerşetorilor şi năpăstuiţilor. Avea doar o singură haină pentru că împărţea tot ce avea celor săraci. Împăratul, văzându-i haina roasă, îi dădu bani să-şi cumpere alta nouă. A doua zi, Yamaoka apăru tot în haina cea veche. „De ce nu ţi-ai luat haine noi?” îl întrebă împăratul. „I-am îmbrăcat pe fiii Maiestăţii voastre”, răspunse învăţatul. • Hogen, un învăţat chinez, trăia într-un templu mic, la ţară. Într-o zi, au sosit patru călugări rătăcitori şi l-au rugat să le dea voie să aprindă un foc în curtea templului, ca să facă baie. Hogen îi auzi vorbind, în timp ce tăiau lemnele, despre subiectivitate şi obiectivitate. Se duse la ei şi le spuse: „Priviţi piatra asta mare. Ce credeţi, există doar în mintea voastră, sau în afara ei?” Unul dintre călugări răspunse: „Conform budismului, totul e doar o închipuire a minţii. Piatra, deci, se află doar în mintea mea”. „Cred că ai un cap tare greu, remarcă Hogen, dacă umbli cărând cu tine o piatră ca asta!” • Zengetsu, un maestru chinez din timpul dinastiei T’ang, a scris pentru elevii săi următoarele sfaturi: „Să trăieşti în lume, dar să nu strângi legăturile cu pulberea lumii, aceasta este linia de conduită a unui adevărat discipol Zen. Când vezi fapta bună a cuiva, caută să o repeţi. Chiar şi când eşti singur, poartă-te de parcă ai avea alături un oaspete nobil. Exprimă-ţi sentimentele, dar nu fi peste măsură de expansiv. Sărăcia este comoara ta; n-o schimba cu o viaţă îmbelşugată. Un om poate părea altora prost, fără să fie în realitate. O poate face pentru a-şi apăra spiritul cu discernământ. Virtuţile sunt fructul autodisciplinei, nu cad din cer, ca ploaia sau zăpada. Modestia este baza tuturor virtuţilor. Lasă-i pe ceilalţi să descopere că ai atins iluminarea. Un suflet nobil nu se expune în văzul tuturor. Cuvintele trebuie să fie ca nişte pietre preţioase, scoase rar la iveală, dar de mare valoare. Pentru cel ce filosofează cu adevărat, fiecare zi e o zi bună. Timpul trece, dar el înaintează. Nici gloria, nici defăimarea nu trebuie să-l influenţeze. Critică-te des, dar nu-i critica pe alţii. Nu discuta despre ce-i drept şi ce-i rău. Unele lucruri drepte au fost socotite, mult timp, rele. Pentru că-i posibil ca dreptatea să fie recunoscută după secole, nu trebuie să pretinzi recunoaşterea ei imediată. Trăieşte cu un scop şi lasă rezultatele în seama marii legi a universului. Petrece-ţi fiecare zi într-o contemplare plină de seninătate”. • Pe când studia, Yamaoka Tesshu vizitase toţi maeştrii. Într-o zi, se duse la Dokuon din Shokoku. Dorind să-i arate pregătirea sa, îi spuse: „Mintea, Buddha, fiinţele, nu există, de fapt! Adevărata natură a fenomenelor este vidul. Nu există realitate, nici iluzie, nici înţelepciune, nici prostie. Nu există nimeni care să dea, nimeni care să primească… Dokuon, care bea tăcut o ceaşcă cu ceai, nu spunea nimic. Deodată însă, îl lovi pe Yamaoka cu un băţ, făcându-l să sară de durere. „Dacă nu există nimic, îl întrebă Dakuon, ce sari aşa?” • Hyakujo, un maestru chinez, muncea, chiar şi la optzeci de ani, cot la cot cu elevii săi. Discipolilor nu le plăcea faptul că maestrul se ostenea atât. Ştiind că-i inutil să discute cu el, i-au ascuns uneltele. În ziua aceea, maestrul n-a mai mâncat, nemaimâncând nici în zilele următoare. „S-a supărat că i-am ascuns uneltele, îşi spuseră elevii, mai bine să le punem la locul lor…” În ziua aceea, maestrul a lucrat şi a mâncat, aşa cum făcea de obicei, iar seara le spuse: „Cine nu munceşte, nu mănâncă!” • Maestrul Gettan, care a trăit la sfârşitul epocii Tokugawa, spunea: „Există trei feluri de discipoli: cei care-i pot învăţa Zen pe alţii, cei care au grijă de templu şi de sanctuar, iar alţii sunt pur şi simplu, de decor. Gasan nu împărtăşea aceeaşi idee. Pe când studia cu Tekisui, care era foarte sever, fusese lovit de mai multe ori de maestru. Unii elevi nu suportau felul acesta de învăţătură şi renunţau. Gasan însă rămase spunând: „Un discipol fără valoare utilizează prestigiul maestrului, un discipol mediocru admiră bunătatea unui maestru, dar un discipol bun se formează doar sub disciplina maestrului!” • Sub îndrumarea maestrului Sengai învăţau meditaţia mulţi elevi. Unul dintre ei se scula noaptea, sărea zidul templului şi se distra în oraş. Într-o noapte, trecând prin dormitoare, Sengai descoperi lipsa elevului şi găsi scara cu ajutorul căreia sărise zidul. Sengai a luat scara şi culcând-o lângă zid s-a aşezat să-l aştepte. Când elevul se întoarse, vrând să sară, puse piciorul pe capul lui Sengai. Dându-şi seama ce făcuse, încremeni. Sengai îi spuse: „E frig în zori… Du-te, să nu răceşti!” De atunci, elevul n-a mai ieşit din templu. • Matajuro Yagu era fiul unui celebru spadasin. Tatăl său, convins că fiul e prea leneş pentru a-i egala măiestria, l-a izgonit. Atunci Matajuro s-a dus pe muntele Futara, la celebrul spadasin Banzo. „Vrei să înveţi mânuirea săbiei sub îndrumarea mea? Îţi lipsesc cele necesare”. „Dacă lucrez din greu, câţi ani îmi sunt necesari pentru a ajunge un maestru?”, insistă tânărul. „Restul vieţii tale”. „Nu pot aştepta atât. Dacă accepţi să-mi dai lecţii, voi fi servitorul tău devotat. Cât timp va dura deci?” „Probabil zece ani”, se îmblânzi Banzo. „Tatăl meu a îmbătrânit, va trebui să am grijă de el… Dacă voi munci din greu, cât va dura?” „Treizeci de ani!” „Cum aşa? se miră Matajuro, adineauri ai spus că zece ani, iar acum zici treizeci? Aş accepta orice lipsuri, doar ca să învăţ această artă într-un timp cât mai scurt!” „Se pare, spuse Banzo, că va trebui să rămâi cu mine şaptezeci de ani căci un om care se grăbeşte în felul acesta rareori reuşeşte ceva!” „Bine, zise tânărul, înţelegând că-i pedepseşte nerăbdarea, accept”. Pentru început, Matajuro primi ordinul să nu amintească nimic de scrimă şi să nu se atingă de sabie. În schimb, gătea, spăla vasele, făcea patul, mătura curtea, îngrijea grădina… Aşa trecură trei ani şi Matajuro se ocupa cu aceleaşi îndeletniciri. Nici măcar nu începuse să înveţe primele noţiuni din arta căreia îşi dedicase viaţa. Într-o zi, Banzo se strecură pe la spatele lui şi-i dădu o lovitură teribilă cu o spadă de lemn. În ziua următoare, în timp ce Matajuro gătea, Banzo îl lovi din nou, pe neaşteptate. De atunci, zi şi noapte, Matajuro trebuia să se apere de atacurile surpriză. Nu era clipă în care să nu se gândească la sabia lui Banzo. Atunci zări pe figura maestrului un zâmbet… Matajuro ajunse cel mai mare spadasin din Japonia. • Hakuin le povestise discipolilor săi despre o bătrână care avea o ceainărie, lăudându-i cunoştinţele despre Zen. Aceştia nu l-au crezut şi s-au dus la ceainărie să se convingă. După ce au intrat, bătrâna i-a întrebat dacă veniseră să bea ceai sau ca să-i verifice cunoştinţele despre Zen. În primul caz îi va servi cu plăcere, în al doilea, s-o urmeze după un paravan. Îndată ce elevii veniră după ea, bătrâna începu să-i lovească cu un vătrai. Şase elevi din zece suportară loviturile, nedând bir cu fugiţii.

3 comentarii:

  • Anonim says:
    5 ianuarie 2012, 15:02

    Ce frumusete.

  • Anonim says:
    7 ianuarie 2012, 11:30

    Si dintre toate linistea sufleteasca si impacarea sunt cele mai pretioase.
    Multumesc ptr text.

  • Radu Vasile Chialda says:
    7 ianuarie 2012, 13:32

    Cu placere...
    Mie imi pare rau ca s-a denaturat textul, si-a pierdut din coerenta cand a fost transferat de pe o platforma de blogging mai veche pe una mai noua... taburile au disparut si paragrafele au suferit transformari estetice grave... dar nu am mai avut timp sa revin peste cele peste 300 de articole postate pe vechea platforma...
    Oricum... informatia este deosebita... si pasiunea pentru astfel de texte m-a facut sa devin un fan al intelepciunii sinice...

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog