30 martie, 2009

Trilogii hermeneutice ale culturii

1. Preambul sau „Ansamblul cultural” ca alternativă în înţelegerea culturii Ce ştim despre „cultură” în sensul cel mai profund al termenului şi a sferei sale conceptuale complexe? Mai nimic! Cu alte cuvinte, acest cuvânt, despre care am mai spus că este un concept destul de vag pentru a fi înţeles în totalitatea sa teoretică, nu ne poate permite (stricto sensu) decât să alcătuim o mică schiţă teoretică, în baza căreia să ne construim o imagine despre ce ar însemna cu adevărat. De câte ori supunem discuţiei „cultura”, de atâtea ori avem în minte o nouă explicaţie despre felul în care o percepem. Totul depinde în demersul definirii acesteia de perspectiva lecturilor de specialitate, de perspectiva credinţelor şi ideilor împărtăşite, de modalităţile de raportare: viziuni, aspecte antropologice şi sociale, aspecte juridice şi jurnalistice etc. De obicei „cultura” împrumută cele mai bune realizări ale gândirii şi acţiunii umane, consemnate într-un catastif, inventariate şi clasificate pe domenii diferite, într-un tom pe care l-aş intitula Valorile cele mai de preţ ale realizărilor umane în decursul istoriei sale. Rămâne totuşi o problemă modalitatea indexării acestor realizări (precum era o problemă pentru Diavol să alcătuiască Catalogul Cărţilor Ne-Autoreferenţiale, în Cartea Iad, Carlo Frabetti). În ciuda genialităţii lor, şi de ce nu, în ciuda unui enciclopedism exacerbat, ori, în contemporaneitate, în ciuda unui principiu al supra-specializării până la cele mai mici subdiviziuni, cei mai mari gânditori ai omenirii au tratat fiecare în parte ce ştiau mai bine şi cum ştiau ei mai bine că stau lucrurile, cu Lumea, cu Dumnezeu, cu Fiinţa, cu Sinele, cu Viaţa, cu Natura, cu Universul etc. Nici unul nu s-a ocupat exclusiv de ce înseamnă „cultura”, deşi dacă privim în dicţionare de cultură, pentru că trăim într-o epocă a sintezelor şi a dicţionarelor, tocmai datorită dezintegrării enciclopedismului (ca întreg cvasiunitar) într-o diversitate de discipline şi domenii (ca părţi din întreg), observăm că toţi aceşti mari gânditori ai omenirii şi realizările (contribuţiile) lor sunt părţi ale ansamblului culturii.  Dezintegrarea enciclopedismului în domenii specializate până la ceea ce astăzi numim transdisciplinaritate (în termenii lui Basaram Nicolescu din Transdiciplinaritatea), ca un proces de fuziune cu funcţia de a evidenţia disciplinele de graniţă (de limită), cărora astăzi li se acordă o atenţie deosebită, au condus în cele din urmă la trecerea în uitare a sensurilor originare ale culturii (ca proces de educare-cultivare a valorilor), cu toate că pluridiversificarea contribuie masiv la îmbogăţirea conţinutului ansamblului cultural. Acest fapt conduce la restrângerea „elitelor” ca entităţi constitutive ale culturii, comparativ cu „masele” din ce în ce mai active, cărora li se acordă astăzi marea şansă de a se emancipa şi de a accede la castele înalte ale culturii (accesul liber în universităţi de prestigiu, cu toate că, în general, rezultatele finale la absolvire sunt mediocre). În condiţiile în care astăzi nu se mai pune problema „a fi un om de cultură”, în sensul (de altfel originar, de a trudi) de a desfăşura o acţiune culturală indiferent de ce domeniu îţi legi activitatea, ci „a fi un om cult”, în sensul unei activităţi care te recomandă ca fiind deja parte al ansamblului cultural, ne conduce la ideea că lumea, de fapt societăţile prea politizate şi prea preocupate de problema maselor şi mai cu seamă de mişcarea maselor, tinde să îşi sucombe propria cultură (Ortega Y. Gasset, Revolta maselor). Dacă mai luăm în considerare, după zicala românească: fiecare bordei cu al său obicei, că fiecare societate, cu felul său de „a fi”, care ţine de fundamentul lor cultural, sunt în sinea lor culturi (cu sensul de civilizaţie). Pluridisciplinaritatea despre care vorbeam în alţi termeni mai sus, la Giovanni Sartori (Ce facem cu străinii – Pluralism vs Multiculturalism) o întâlnim în termenul de multiculturalism. Cu toate că acesta combate varianta americană a multiculturalismului şi se arată susţinător, încă, al variantei originare, care porneşte de la interpretarea marxistă, acest concept se referă în fond la o societate în care ansamblul cultural capătă valenţe legate de etnie şi în mod specific de rasă, de tradiţie culturală şi apartenenţă religioasă.  Ansamblul cultural este aşadar o cuprindere a mai multor sensuri, care se referă mai mult sau mai puţin la ce este „cultura”, la ce ţine locul pentru aceasta, la ce derivă sau se naşte din cultură şi la ce este tangent, contingent sau divergent „conceptului de cultură”. 2. Trei perspective hermeneutice în înţelegerea ansamblului culturii Atunci când avem în faţă un astfel de concept, avem două metode de abordare a definiţiei lui: ori supunem conceptul unei analize în care aducem spre definire alte concepte, idei, sau teze, care prin statutul lor de sine stătător se opun conceptului analizat, astfel încât prin descrierea lor să evidenţiem „cultura”; ori ne poziţionăm în sfera partizanilor conceptului şi supunem analizei ce cunoaştem deja despre acesta, astfel încât să ne facem o ideea şi mai clară despre ce este „cultura”. Lăsând la o parte prima metodă, prin care, pentru a vorbi despre cultură trebuia întâi să fi vorbit despre alte concepte, teze sau idei antitetice, propun pornind de la cea de-a doua metodă, pentru că deja am făcut o mică prezentare a ce putem şti despre cultură ca ansamblu cultural, să supunem conceptul analizei din perspectiva a trei ipoteze, trei viziuni simple de interpretare. Prima ar fi cea a lui Jean Jacques Rousseau (1712-1778), iluminist francez al veacului al XVIII-lea, care, încercând să exemplifice faptul că indivizii sunt de la natură egali, definea „cultura”, categorie fundamentală a naturii umane (după un principiul antropologic care descrie firea umană: de la natură pentru cultură), folosind o înşiruire de trei concepte: limbaj, artă şi ştiinţă (Atlas de filosofie). Cu alte cuvinte, cele trei concepte în viziunea sa ar descrie întreg ansamblul cultural, sau la ce anume se referă „cultura”.  Prin limbaj omul se desparte de regnul animal, iar prin raţiune el conştientizează atât natura în totalitatea ei cât şi natura sa proprie. Tot prin limbaj omul se exprimă articulat, aşadar comunică unul cu celălalt, iar simplul fapt că de-a lungul istoriei şi-a creat sisteme întregi de semne şi reprezentări, prin care să-şi facă interacţiunea verbală, şi apoi scrisă, cu semenii săi mai uşoară, face din acesta un element esenţial al culturii, mai ales pentru că în timp a devenit instrumentul determinant pentru consemnarea culturii. Şi arta ca activitate umană este un act cultural nu numai pentru că ridică la un nivel înalt „esenţa culturală” a „naturii umane”, ci în mod special pentru faptul că prin artă omul reprezintă şi reproduce, dacă nu pentru eternitate, în funcţie de tipul de manifestare artistică, atunci cu siguranţă pentru multă vreme, ceea ce încântă sufletul uman şi înnobilează spiritul său. Dacă limbajul ţine de o ereditate (în sensul unei tradiţii naturale sculptate în gene), arta ţine de o manifestare a acestei tradiţii printr-un exerciţiu estetic construit pe sistemul: artist, obiect de artă şi publicul artei. Ştiinţa îşi aduce şi ea aportul la consistenţa culturii. Aceasta este activitatea culturală poate cea mai prolifică dintre toate. Dacă limbajul este vital manifestării culturii, iar arta reprezintă un act refulator prin care omul îşi pune în valoare simţul artistic, ştiinţa este actul cultural care trimite către cele mai concrete (pragmatice) rezultate şi concepţii ale umanităţii. Ce-a de-a doua perspectivă ne prezintă un alt sistem de trei concepte care să definească conceptul de cultură. Michael Henry, într-o lucrare (Barbaria) care abordează „barbaria”, concept antitetic celui de cultură, încearcă să o definească pe aceasta pornind de la: religie, etică şi artă. Ca şi Rousseau, Henry nu renunţă la artă. Acest fapt ne confirmă încă o dată că arta in extenso este o componentă a ansamblului cultural şi (sau) că arta, în multiplele forme ale sale, mai ales contemporane (vezi atât arta fotografică cât şi cinematografia ca a patra artă, pe lângă cea plastică, cea muzicală şi cea dramatică) reprezintă poate cea mai reprezentativă formă de manifestare culturală. Henry foloseşte pentru cele trei concepte expresia „moduri culturale”, prin care cultura se manifestă în societate. Atât religia cât şi etica, dacă le privim minimal, au drept ţintă aceiaşi finalitate, pentru că a fi un om religios, iar astfel a respecta o tradiţie de credinţă ereditară sau liber aleasă, în fond este echivalent cu principiile etice (poate nu într-o suprapunere totală, pentru că morala construită pe imperative religioase, este oarecum parte integrată în etica largo sensu). Privind o comunitate culturală din perspectiva unei tradiţii, în sensul evidenţiat mai sus ca civilizaţie (Samul P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor), spre exemplu civilizaţia creştină a cărei populaţie respectă instituţiile şi cultul de care aparţine, putem afirma că toate activităţile religioase (liturghia, misioneratul, vecernia, predica), precum şi obiectele de cult folosite şi patrimoniile deţinute de autoritatea religioasă a comunităţii constituie împreună elemente ale culturii civilizaţiei creştine. Legătura dintre religie şi etică o constatăm mai de grabă în sistemele valorice ale fiecăreia, unde sistemul axiologic al eticii nu diferă cu mult de cel al religiei, poate chiar îi este complementar. Ideea de bază a fiecărei religii şi a fiecărui sistem etic axiologic ar fi aceea a unei bune conduite morale, a unui principiu al respectului reciproc inter-indivizi. De aceea, ca sisteme valorice, atât în ansamblul lor, cât şi în cazul susţinerii unei singure valori, religia şi etica participă la ansamblul culturii. Poate cea mai interesantă perspectivă hermeneutică în parametri delimitaţi mai sus, este cea care îl are drept autor pe Giovanni Sartori. Acesta, pe lângă faptul că păstrează în trilogia sa interpretativă religia în acelaşi sens pe care îl oferea şi Michael Henry, asociază culturii alte două concepte. El trece de limbaj şi vorbeşte despre consecinţa sa imediată, limba şi pentru că în cartea sa Ce facem cu străinii – Pluralism vs Multiculturalism, în care la un moment dat discută despre problema civilizaţiei occidentale în ce-i priveşte pe imigranţii de etnie arabă (islamică), a introdus conceptul de etnie. Iar dacă Henry numea conceptele folosite „moduri culturale”, Sartori foloseşte, pentru că ideea sa roieşte în jurul conceptului sociologic de rasă, „identităţi culturale”. Dacă arta, care mai este definită ca limbaj vizual, participă la viaţa culturală aşa cum ne indică Henry, ce putem să spunem despre cea care dă formă limbajului specific, anume limba? Căci ce îi diferenţiază pe oameni este în proporţii covârşitoare limba. Dincolo de mitica povestioară (parabolă) biblică a Turnului Babel, faptul că eu m-am născut într-un spaţiu în care limba română era vorbită de o majoritate şi era obligatorie, mă face să aparţin unei tradiţii culturale româneşti. Să ne amintim totuşi celebrul caz al lui Leibniz, care refuza să scrie în limba maternă pentru că germana era o limbă a ţăranilor şi a brutelor, rămăşiţă a „originii barbare” a germanilor, preferând cizelata limbă franceză. Deşi provenit dintr-o tradiţie germană, cu o limbă în plină schimbare şi reformă, acesta îşi comunica sistemul filosofic într-o limbă care era deja rafinată. Gestul său nu este decât unul cultural, încercând să atragă atenţia asupra propriei limbi, ceea ce este în sine un act nobil. Limba nu trebuie văzută totuşi ca un impediment în procesul de exprimare a ideilor, este un act cultural deoarece (în mod ereditar) prin ea ne facem părtaşi la originile comunităţii în care trăim. Dar de ce a subliniat Sartori „etnia”? Vorbeam mai sus de o comunitate religioasă, însă atunci cânt o comunitate se constituie în jurul unei religii, de obicei se revendică şi fundamentul etnic al acesteia. Dacă celelalte concepte folosite în descrierea ansamblului cultural au evidenţiat elemente ale acesteia, etnia este cea care conturează limitele în cadrul cărora se formează apartenenţa la o tradiţie culturală. Un exemplu ar putea fi, în acelaşi registru al cărţii lui Sartori, faptul că Turcia nu poate niciodată să fie un stat cu o structură cultural capitalistă, cu toate că face demersuri pentru a accede în structurile Uniunii Europene, pentru că fundamentul ei cultural, pe linia unei tradiţii, se înscrie între limitele etniei arabe (islamice). Etnia, şi nu rasa, care pare să fie forma mult mai cizelată a acesteia, este cadrul între parametri căreia se fundamentează cultura, unde se nasc valorile specifice culturale şi se răspândesc conform unei tradiţii, spaţiul în care se manifestă acestea şi locul unde capătă însemnătate. Iar tocmai pentru acest motiv, putem afirma că Sartori încununează demersul nostru hermeneutic.   Am pornit de la specificităţi şi de la elemente constitutive ale culturii. Trecând prin înţelegerile a trei autori, am observat că fiecare dintre aceştia redau „cultura” prin prisma a trei concepte. Jean Jacques Rousseau foloseşte limbajul, arta şi ştiinţa ca termeni de luat în seamă atunci când avem în faţă ansamblul cultural, la Michael Henry religia, etica şi arta sunt „moduri culturale”, iar Giovanni Sartori defineşte cultura prin trei identităţi, cea de limbă, cea religioasă şi cea etnică. Indiferent cum numim religia, arta, ştiinţa, etica, etnia, limbajul şi limba: pe de-o parte concepte sau termeni, iar pe de altă parte moduri sau identităţi, acestea stau mereu în preajma a ce semnifică în generalitatea sa „cultura”. 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog