23 noiembrie, 2009

Despre mentalitate sau despre (auto)mulţumirea de sine, o privire comprehensivă asupra crizei cu caracter cultural la omul-masă





About the mentality or about (auto)complacency, a comprehensive look on the cultural character crisis to mass-human

Drd. Radu Vasile CHIALDA
Faculty of Philosophy, University “Al. I. Cuza” Iassy,
B-dul Carol I, 11 Iassy, 700506, Romania
chialdabyvass@yahoo.com


Abstract: Beyond all appearances there is a series of subtleties. In the case of culture and its concept we must also distinguish in itself the opposing force, and most people would agree that barbarism is the name for it.
In reality barbarism doesn’t oppose to culture, but to culture’s most refined product: the civilization. Culture and barbarism are like twin sisters: they have the same origin; they interrelate/interconnect and at the same time stimulate one another.
The annihilation of one of them, barbarism for example, would bring about an attempt upon culture. The organized form of culture, the pluri and transdisciplinary bureaucratic civilization, allows the existence of breaches trough which barbarism manifests itself in culture. The awareness of barbarism as an intrinsic phenomenon of human individual aspect may permit the identification of these breaches of manifestation in culture and thus lead to perfecting our culture.
The mass-human is a construct of our mentality and his comportment it’s the result of our incapacity of understanding the progress of humanity. Every one must combat the complicity with this phenomenon witch represent the regress of society. Here, we have a complex paradox: the interdependence between the masses and the high society. So, the mass-human is a bad necessary, but that must controlled by the high society, even so we begin a war with what destroy the integrity of a good civilization.  

Keywords: culture, civilization, the barbarism concept, the progress of technology, the technologies dependence, the mass society, axiological mutation 


Începând din secolul al XVIII-lea s-a constatat o explozie a tehnicii şi apoi a industrializării şi producerii de utilităţi tehnice în masă, iar în secolul al XIX-lea tehnica pare să se fi dezvoltat îndeajuns de mult pentru a putea fi considerată o putere de decizie aflată la îndemâna unei clase de factură capitalistă, burghezia, care a generat şi a continuat lupta cu societatea nobiliară, învechită şi incapabilă de a întreţine o relaţie bazată pe principiile libertăţii individuale cu restul societăţii. Secolul al XIX-lea, cel care  a urmat Revoluţiei Franceze, a fost capabil să dea naştere unei noi paradigme a umanităţii şi să reconfigureze dialectica barbarie-civilizaţie, bazată pe un nou concept de putere subiectivă, tehnica, cea care este capabilă să facă diferenţa de putere dintre clasele politice, prin însuşi faptul că acela care dispunea de puterea tehnologică, oferind întregii societăţi oportunităţi şi posibilităţi de uşurare a condiţiilor de trai, avea prioritate politică şi mai mult decât atât, susţinere, condiţionată sau nu de masele populare. Datorită revoluţiei cu un mare ecou în prima jumătate a secolului XIX-lea, cea din 1848, care se întindea pe toată suprafaţa Europei, a avut drept consecinţe majore, pe de-o parte îndepărtarea nobilimii (boierimii) sau cel puţin diminuarea puterii lor despotice, iar pe de altă parte s-a reuşit crearea unui culoar favorabil dezvoltării tehnicii, al cărui secret era ţinut cu sfinţenie de societatea burgheză. Toate acestea au fost doar nişte premise care l-au determinat pe José Ortega Y. Gasset să constate o „revoltă a maselor”.
„Omul-masă” este un concept general, care are menirea de a ilustra o societate în care individul uman nu mai este doar individul unicat şi diferit de un altul, ci se comportă ca grup de indivizi, între care nu se mai observă nicio diferenţă de nivel psihologic, social, politic etc., adică un om masificat şi uniformizat în principii, convingeri şi întreprinderi sociale, care sunt conduşi de aceleaşi instituţii şi sunt educaţi în acelaşi spirit de grup, individualitatea fiindu-i suprimată prin propria sa alegere sau prin impunere forţată. Oamenii-masă, la nivelul fiecărui individ în parte, se deosebesc doar prin faptul că au înfăţişări fizionomice diferite, iar asemănarea cea mai profundă constă în faptul că au potenţial comportament uniform şi o gândire care funcţionează după aceleaşi structuri, asemănările accentuându-se şi fiind vizibilă doar în interiorul grupului, iar când vorbim despre „grupuri sociale” în general avem în vedere „mese sociale” indiferent de specificul grupului. Astfel că acest om pare a descrie o tipologie aparte a umanităţii universale.
Acest tip de om este un om dependent de tehnică. Dependenţa de automobil şi de alte produse tehnice a făcut să sporească sentimentul de libertate, pentru că tehnica nu face altceva decât să uşureze munca, efortul, activitatea umană în genere. Mai mult, tehnica îi poate oferii omului nu numai confortul fizic, ci are rolul şi de a-i bucura sufletul, de a-i satisface plăceri şi a-i multiplica posibilităţile de destindere şi relaxare. Dezvoltarea tehnologiei de orice fel, a adus în actualitate nu numai ideea că tehnica este indispensabilă dezvoltării civilizaţiei şi a ceea ce presupune aceasta: progresul omenirii, ci şi a ideii că tehnica îl învaţă pe om să fie leneş, inert, inactiv şi comod. Iată de ce spunem că „omul-masă” se zbate într-o dialectică a barbariei  şi a civilizaţiei, iar această dialectică are fundament tocmai în faptul că „omul-masă” se află între „a fi civilizat”, având şi dispunând de o tehnică avansată, în sens de progres, şi „a fi barbar”, comportându-se şi manifestându-se din punct de vedere spiritual decadent faţă de societatea care i-a dat naştere şi l-a pregătit să fie aşa. Iată „barbarul civilizat”.
Dacă secolul al XIX-lea a generat o hegemonie a tehnicii, nu putem altfel să spunem decât că „omul-masă” este copilul răsfăţat al acestuia, cel care a moştenit de la societatea secolului al XIX-lea tot ceea ce avea nevoie pentru a duce o viaţă comodă şi fără griji. Cu alte cuvinte „omul-masă” este, aşa cum susţine José Ortega Y. Gasset, un domnişor mulţumit[1] sau mai bine spus automulţumit de poziţia sa, de situaţia sa, de ceea ce are şi se află la dispoziţia sa, sau ceea ce este posibil a avea. S-a născut într-o lume deja bogată. Se complace în ceea ce este societatea sa, leneveşte mai mult decât omul pe care-l moşteneşte şi nu luptă, nu depune nici un efort pentru a-şi întreţine viaţa.
Omul-masă este o creaţie  de generaţia a III-a[2], care a apărut în ajunul celui de-al XX-lea secol. Secolul al XIX-lea a cunoscut în Europa o demografie explozivă înregistrând o creştere a populaţiei de la aproximativ 180 de milioane de locuitori în jurul anului 1800, la circa 460 de milioane de locuitori în jurul anului 1914. Se spune că veacul al XIX-lea a creat spuma umanităţii şi esenţa umană, care au inundat istoria şi au dat naştere unei noi socio-culturi dependente de tehnică. Explozia demografică şi progresul tehnic au generat ceea ce atât Huntington cât şi José Ortega Y. Gasset au numit fenomenul aglomeraţiei sau a plinului. „Omul-masă” este peste tot, populează toate activităţile umane şi suprapopulează toate locurile care ţin de spaţiul public. Mai mult Y. Gasset vorbeşte de „omul-masă” în echivalenţă cu conceptul de toată lumea[3]. Astăzi „toată lumea”  îşi revendică propria libertate, cu alte cuvinte astăzi toată lumea are drepturi şi obligaţii în mod egal. Dacă primele două generaţii încă trăiau într-o omogenitate a maselor şi elitelor, cea de-a treia generaţie descrisă de mase este dominată doar de acestea.
Totuşi „omul-masă” se detaşează de secolul al XIX-lea, cel care are meritul de a fi dat drumul maselor în istorie[4] Iar dacă cei care l-au modelat au făcut parte dintr-o societate a elitelor, a nobililor, „omul-masă” este diferit de elită. Dacă nobilul avea mai multe obligaţii, depunea un efort şi trudea pentru ca societatea să fie mulţumită, omul masă o duce bine datorită faptului că el este cel care conduce. Dacă „elita” este un grup restrâns de indivizi, o minoritate calificată în ceea ce face, „masa” este grupul majoritar care are pretenţia de a conduce. Însă „omul-masă” nu se poate conduce singur. El conduce datorită puterii sale la nivelul societăţii, la nivelul opiniei publice. El se lasă condus[5] de o minoritate (spre exemplu un guvern), în care el investeşte încredere şi capitalul erudit. Astfel că dacă nu este capabil să aibă un program, sau nu este în stare să pregătească proiecte de viitor, pentru că el nu poate lua decizii, ne aflăm într-o situaţie oarecum paradoxală, iar paradoxul este rezultatul faptului că el poate domina, prin puterea sa de a alege o „elită” care să îl conducă, dar nu poate lua decizii, sau altfel spus, el nu poate conduce civilizaţia din care face parte deşi face parte din ea. Iată că masele conduc şi au puterea de a investi putere, iar deciziile sunt luate de elite. „Omul-masă” este fără limite pentru că nu le cunoaşte, iar astfel nu se poate cunoaşte nici pe sine; omul masă nu are conştiinţa de a aparţine unei mase majoritare.
În fiecare clasă superioară (societate civilizată) se poate observa o „masă” şi o „elită”, însă „omul-masă” este propriul lui stăpân[6], suprimând prin investire puterea elitelor, care la rândul lor trebuie să le ofere acestora necesarul de legi, de bunuri şi facilităţi suficiente unei vieţi uşoare, pentru că în caz contrar masa nimiceşte tot ceea ce nu este asemenea ei, după principiul marxist (ulterior comunist – leninist) al egalităţii uniforme, pentru că tot ceea este deosebit şi individual trebuie distrus.
„Omul-masă” îşi iubeşte valorile proprii, valorile pe care singur şi le-a creat, el pare a fi rupt de valorile pe care le-au promovat cei care l-au creat pe el, astfel omul identificat cu masa din care face parte este un om nou[7], care trăieşte de asemenea într-o lume nouă şi în cu totul alte valori. Aceste valori par a fi mai mult acelea care au caracter de „mijloc” şi mai puţin de „scop”, în aşa fel încât omul-masă poate fi numit un om mediu, iar când ne referim la acesta nu avem în vedere în nici un caz tipologia „omului muncitoresc”, un om ale cărui valori ţin de nivelul economic şi de nivelul material, plasându-l în concreteţe, acolo unde tehnica, cea care l-a îndemnat să fie aşa cum este, are cel mai mare merit de a-l fi transformat şi modelat. De altfel el nu poate crea valori universale pentru că nu se străduieşte îndeajuns, nu depune efort, ci creează lucruri în masă, înseriate, industriale, bunuri la scară mare, care sunt valori doar pentru el nu şi pentru omul universal, iar când ne referim la omul universal avem în vedere întreaga umanitate şi întreaga istorie a ei. Iată substratul unei noi culturi, în care „barbarul” şi „barbaria” redevin termeni axiologici şi pe care cu greu o mai putem numi „cultură”, dacă ne aducem aminte faptul că actul de cultură necesită un efort depus pentru deprinderea ei. Şi aici ne confruntăm cu un paradox al societăţii de masă, anume un paradox ale cărui teze sunt, pe de-o parte, faptul că valorile culturale care i-au creat cultura nu mai sunt valabile decât la nivelul „omului-universal”, iar pe de altă parte, faptul că valorile care îi sunt proprii masei ţin de valorile tehnice, dând naştere unei culturi degenerate. „Omul-masă” se zbate în acest paradox neştiind care cultură şi care valori să îmbrăţişeze şi să adopte.
Acest om se joacă „de-a tragedia” pentru că nu îşi cunoaşte propria fiinţă şi manifestare a fiinţei. El nu este capabil să distingă tragicul de activitatea sa, cu toate că în viaţa pe care o duce, tragicul se află în aproape orice activitate pe care o desfăşoară. Tragicul este pentru el ceva care nu ar putea să existe atâta timp cât civilizaţia pe care o crede aşa de sigură, nu-i poate oferi nicio surpriză[8]. Lipsa tragicului unei vieţi viitoare i-a insuflat conştiinţei de masă sentimentul de dominare şi triumf asupra societăţii din care face parte, iar tot ceea ce întreprinde şi construieşte, tot ceea ce înfăptuieşte la orice nivel, este un lucru bun, necesar şi moral, indiferent de consecinţe – cele două războaie mondiale cu consecinţele pe care le cunoaştem foarte bine, o bombă atomică sau biologică (testate deja), defrişarea pădurilor pentru a extinde zonele agricole (neţinând cont de consecinţele devastatoare: inundaţii şi alunecări de teren), crimele tot mai dese etc., toate acestea au condus la forţarea libertăţii cu care oamenii au fost înzestraţi, doar pentru a-şi arăta măreţia sa mediocră. Un astfel de om care crede în propria sa automăreţie ne dovedeşte faptul că, deşi trăieşte într-o societate extrem de civilizată, şi dispune de mijloace tehnice avansate, cu care ar putea rezolva problemele condiţiilor de trai, nu este capabil să se îngrijească de propria specie şi să-i asigure o nişă de supravieţuire. Acest om ne dovedeşte că are un comportament asemănător celui considerat mai de grabă „barbar”, iar Jean-François Mattéi în Barbaria interioară pare să ne confirme originea intrinsecă a acestui fenomen.
Iată un aspect a ceea ce putem numi barbarie, acela că omul contemporan, în haina de tip om-masă pe care o îmbracă, este unul „barbar”, pentru că, printre altele, a fi barbar tocmai aceasta înseamnă: a nu recunoaşte valorile culturale ale civilizaţiei, a avea un comportament distructiv, aderând la principii ce ţin de domeniul instinctualităţii animalice (agresivitatea intra-specifică) şi a atenta la propriul său mediu de viaţă, fără a avea conştiinţa agresivităţii sale, cu toate că aparţine de o cultură şi o civilizaţie anume, indiferent de gradul ei de dezvoltare. Iar aspectele pe care le-am evocat mai sus nu pot fi considerate decât o reîntoarcere la ceea ce am numit „barbarie”.
Astfel că despre acest „om-masă” putem afirma fără a ne îndoii că aşa este, că se comportă ca un „barbar-civilizat”. Nu încape nici o îndoială că accesul maselor – a barbarului civilizat -  la puterea socială şi viaţa publică, a condus la ceea ce a fost o criză în Europa, poate criza cea mai mare pe care a cunoscut-o continentul nostru, sau mai bine spus o „criză culturală”. De ce o criză? Pentru că fenomenul plinului, sau al aglomerării spaţiale, colaborate cu fenomenul fragmentării au generat o adevărată problemă, anume faptul că mulţimea a devenit pe neaşteptate vizibilă, iar astfel oriunde sau peste tot.
Ceea ce este de-a dreptul şocant, este faptul că acest om este mândru de a fi barbar[9]. De altfel nu este într-atât de şocant precum pare, pentru că dacă ţinem cont de felul lui de a fi, enunţat în paragrafele de mai sus, mândria de sine este o urmare destul de evidentă. Cum altfel să te simţi dacă nu mândru, atunci când eşti buricul pământului şi te consideri superior, nu numai din punctul de vedere al axiologiei proprii, ci mai cu seamă pentru faptul că dispune de o tehnologie avansată, pe care el a constituit-o şi de care numai el dispune în mod natural şi neîngrădit. Iată de unde decurge libertatea sa nemărginită şi lipsa sentimentului de limită, de la care nu mai este cale lungă până la o constatare a unei moralităţi decadente[10]. Iată un barbar mândru de ceea ce este el.
Dar „omul-masă”, aşa cum am văzut, este de-a dreptul paradoxal din mai mult puncte de vedere, iar tocmai această poziţie paradoxală pe care o pozează, îi conferă şi apelativul de „barbar civilizat”. De ce este barbar am văzut, iar faptul că este civilizat derivă din poziţia sa într-o civilizaţie care i-a dat naştere şi de care s-a desprins. De altfel una dintre definiţiile civilizaţiei este aceea a unei superficialităţi sau a unei măşti adoptate din motive de politeţe. Tocmai în acest fel se comportă şi „omul-masă”, adoptând masca elitei pentru a se afla la conducerea societăţii a unei societé polite. Astfel că pretenţia de „a fi civilizat” nu poate fi decât o aparenţă a ceea ce se află dincolo de politeţe şi amabilitate socială. Masca civilizaţiei este o cenzură a adevăratei esenţe a omului, esenţă care trădează natura „barbară”, pentru că dincolo de orice aparenţă a noastră de a fi barbar, sau un individ care este destul de rudimentar în comportamente încât haina civilizată nu este suficientă pentru a le ascunde (nu haina face pe om). Acest om îmbrăcat cu mantale ale civilizaţiei se comportă destul de antropic – nimic natural -  încercând să-şi ascundă adevărata sa fire, cea naturală, barbară, surâde forţat, înjunghiat de politeţe şi făţărnicie[11] şi nimic nu ne mai poate opri a spune că barbarul nu a dispărut niciodată prin civilizare[12] , ci mai mult, el a fost, este, şi va fi mereu în fiecare din noi în parte. Barbarul se află întotdeauna în noi prin însăşi natura sa, întruchipat sub chipul unor acte refulate, în comportamente care mai de care mai agresive sau mai cenzurate.
Alessandro Baricco, spre deosebire de cei invocaţi mai sus, este mult mai explicit arătând cu degetul pe barbari. Dacă Jean-Francois Mattéi face trimitere la o origine comună a barbariei şi culturii, încercând să ne facă inteligibil faptul că nu trebuie să condamnăm barbaria şi să îi înţelegem sursa intrinsecă, astfel încât să îi găsim impedimente de a se manifesta, iar dacă Henry elaborează, chiar dacă nu în mod direct, o soluţie prin care cultura să se poată manifesta izolat de barbarie, folosind mijloacele acesteia de a persista, Baricco vine cu exemple clare, contemporane, ale obiectivării barbarei.
Samuel P. Huntington în Ciocnirea civilizaţiilor, insista pe aproape 100 de pagini faptul că o problemă fundamentală şi cât se poate de agravantă a omenirii o reprezintă, pe de-o parte, societăţile decadente, iar pe de altă parte cele cu o explozie demografică exagerată. Pornind de la această teză, precum şi de la studiile recente cu referire la extinderea demografică, Baricco propune o barbarie de masă, explicată ca un fenomen care se propagă în societăţile dependente de tehnologie şi în expansiune tehnologică.
Manifestarea violentă de orice nivel a societăţilor supertehnologizate se reflectă în modalitatea excesivă de folosire a mijloacelor tehnologice de masă. Astfel, principala caracteristică  a criticii lui Baricco, are drept ţintă utilizatorii de servicii virtuale. Pomenind de fenomenul google şi de posibilitatea de a da utilizatorilor de internet şansa de a acţiona în lume şi în orice societate profitând de comoditatea propriei conexiuni la internet, acesta critică crearea unei mutaţii la nivelul personalităţii indivizilor şi transfigurarea realităţii, astfel încât din spatele unei identităţi virtuale oricine poate fi un demon. Aceleaşi teorii îl susţin pe Baricco în ilustrarea societăţilor şi grupurilor avide de manifestare violentă create în mod voit, tocmai cu scopul de a da posibilitatea indivizilor de a refula instinctele neconforme cu masca civilizaţiei pe care aceştia o poartă.  Exemplul forte arată barbarii de pe stadioanele de fotbal. Putem considera aceste fortăreţe similarele amfiteatrelor romane unde gladiatorii se luptau pentru încântarea spectatorilor, luptele fiind înlocuite cu echipe de fotbal. Acest, aşa-zis sport rege, poartă probabil acest apelativ tocmai pentru a ilustra importanţa jocului pentru spectator. Dacă în Antichitate se spunea că prin aceste jocuri se dădea oamenilor „pâine şi circ” pentru a-i distrage de la probleme grave ale societăţii, violenţa din arenă fiind o modalitate de a exterioriza violenţa latentă în inconştientul individului, astăzi meciurile de fotbal par a fi acelaşi lucru, însă pentru a distrage atenţia individului uman de la problema grave ale sinelui său, oferindu-i şansa să se manifeste violent în tribune, înjurând, ţipând, scandând, fluierând, cântând, în mod organizat, eliberându-se de fiara din sine, îngrădită de indicatorii de civilizaţie. Violenţa din arenă s-a mutat în tribună. Iată o mutaţie. Dacă satisfacerea crimei între gladiatori era un răspuns al eliberării de energiile negative acumulate în individul uman, astăzi crima este înlocuită de puncte şi victorii formale, de bani şi clasări superioare pe scări valorice, însă violenţa, care a rămas în arenă doar la nivel de fault şi nesportivitate, s-a mutat în tribune, acolo unde avem de-a face cu huliganism, fanatism şi agresiune de orice fel.  
O mutaţie axiologică presupune înainte de toate modificări de structură. Iar dacă avem în vedere fenomenul barbariei, atunci trebuie să constatăm câteva exemple care să confirme faptul că: în cotidianul nostru asistăm la reconfigurarea acesteia din punct de vedere al valorilor care se situează în imediata apropiere a sferei sale conceptuale. Acolo unde obişnuiam să întrevedem fenomenul de barbarie, acesta aproape că a dispărut. Valorile culturale s-au uniformizat datorită unui globalism excesiv, pe care nu trebuie să îl considerăm cel mai mare rău al civilizaţiei, ci să îl reevaluăm constructiv, precum şi datorită unei societăţi aflate în permanentă schimbare în ceea ce priveşte viteza de substituire a vechilor tehnologii şi discipline de manifestare a activităţilor umane. Odată cu schimbarea valorilor culturale ne aflăm în situaţia de a reconfigura şi valorile ce ţin de fenomenul barbariei. Iar dacă, aşa cum am constatat mai sus, exterioritatea barbariei ţine de o construcţie permanentă a civilizaţiei, ca modalitate de raportare a culturilor una la cealaltă, împrumutând fiecare de la cealaltă elemente ale progresului tehnologic, re-creând civilizaţii şi îmbogăţindu-le, barbaria trebuie reconstruită din interiorul fiinţei umane, de acolo de unde se nasc instinctele şi unde sunt înghesuite de elementele civilizaţiei toate apucăturile noastre naturale.
Ceea ce este esenţial aici nu are în vedere dependenţa omului de tehnologie, ci faptul că tehnica digitală a adus societatea umană în pragul unei crize acute. Şi nu este vorba despre o criză pur socială şi eminamente financiar-economică, aşa cum observăm astăzi că se propagă în rândurile maselor, ci despre o criză, tot cu caracter global, pentru că o constatăm fără menajamente peste tot, în toate mediile, una de tip cultural.
Cultura, nu numai că oferă posibilitatea de a identifica sursa crizei, dar astăzi ea însăşi este într-o situaţie de criză, fapt pentru care îmi permit să afirm că este vorba despre o criză acută, o criză culturală care scoate omul din conflictul său cu tehnologia şi se automulţumeşte cu un sine corupt, fapt care generează într-adevăr o situaţie de limită a societăţii noastre contemporane. Omul-masă, omul de-acord cu ceea ce i se dă indiferent ce şi cum, a întemniţat elita şi ierarhia, a ucis principiul disputei şi concurentei, permiţând diversităţii să se manifeste paradoxal în uniforme acceptate unilateral.
Omul-masă este rezultatul unei schimbări sociale profunde, care s-au produs în urma unui proces de scurtă durată, de transformare ori transfigurare a comportamentului său faţă de o lume multimedia, pluridisciplinară, născută în urma celei mai mari explozii a tehnicii digitale şi nu numai. Odată cu dezvoltarea tehnicităţii şi a mijloacelor de reproducere în masă, omul a devenit un consumator în mai mare măsură decât un producător, astfel că această mutaţie la nivel social a dat naştere a ceea ce putem numi „homo tehne” – omul tehnologiei.










BIBLIOGRAFIE

·         Bibliografie citată

1.       Râmbu, Nicolae, Tirania valorilor, studii de filosofia culturii şi axiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006.
2.       Y. Gasset, José Ortega, Revolta maselor, Editura Humanitas, Traducere de Marian Coman, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1994.


·         Bibliografie utilizată şi necitată

1.       Baricco, Alessandro, Barbarii – Eseu despre mutaţie, traducere de Dragoş Cojocaru, Humanitas, Bucureşti, 2009.
2.       Bruckner, Pascal, Mizeria prosperităţii – Religia economismului şi duşmanii săi, Traducere de Vasile Zincenco, Editura Trei, Bucureşti, 2002.
3.       Guenon, René, Criza lumii moderne, Traducere de Anca Manolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
4.       Henry, Michael, Barbaria, Editura Institutul European, traducere de Irina Scurtu, Iaşi, 2008.
5.       Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Traducere de Radu Carp, Editura Antet, Bucureşti, 2000.
6.       Mattéi, Jean – Francois, Barbaria interioară – Eseu despre imundul modern, Traducere de Valentina Bumbaş – Vorobiov,  Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.
7.       Riccardi, Andrea, Despre civilizaţia convieţuirii, Traducere de Geanina Tivdă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.






[1] José Ortega Y. Gasset, Revolta maselor, Editura Humanitas, Traducere de Marian Coman, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1994, p. 124.
[2] Ceea ce reiese din discursul lui Y. Gasset pare a se concretiza în următoarea schemă: Generaţia I – Enciclopedismul şi reprezentanţii ei (pe de-o parte fondatorii acestei mişcări filosofico-pedagogice: Diderot şi D'Alembert şi pe de altă parte: Voltaire, Hegel, Kant), Generaţia a II-a – Cultura Generală specifică secolului al XIX-lea, până în a doua jumătate a secolului trecut şi Generaţia a III-a – Specializarea pentru Domeniu de Ştiinţă, începând cu anii 1970-1980.
[3] José Ortega Y. Gasset, Revolta maselor, p. 48.
[4] Ibidem, p. 78.
[5] Pentru că acolo unde nu este cap este vai de picioare, situaţie în care se află şi acest „om-masă”.
[6] José Ortega Y. Gasset, op. cit., p. 88.
[7] José Ortega Y. Gasset, Revolta maselor, p. 81.
[8], Ibidem, p. 126.
[9] Nicolae Râmbu, Tirania valorilor, studii de filosofia culturii şi axiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006, p. 23.
[10] Tot astfel se explică marile crime ale secolului al XX-lea, războaiele mondiale, holocaustul şi atrocităţile sau atentatele la adresa mediului în care ne manifestăm etc.
[11] Nicolae Râmbu, op. cit., p. 94.
[12] Nicolae Râmbu, Tirania valorilor..., p. 99.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog