18 ianuarie, 2010

Legenda Angelofagului povestită de el însuşi



Radu

Geneza sau „aşa a fost”

Înainte, cu foarte mult înainte, când nu era nici timp să fie martor, doar Nimicul absorbit de propria existenţă, undeva în esenţa sa abisală şi întunecată a venit o forţă puternică. Primul Mare Fizician, Primul Mare Metafizician şi Forţa-lor-împreună, ca un tot trinitar, au dezlănţuit energii inimaginabile şi au inventat principiul al doilea al termodinamicii. Aşa a fost transformat nimicul haotic în lumină creatoare şi ordine.
Legenda spune că pe atunci când nu era istorie şi nimic asemănător care să participe la consemnarea şi indexarea faptelor, Primul Mare Fizician, cunoscut şi ca Primul Mare Arhitect, a clădit din rămăşiţele Nimicului tot ceea ce ştim şi cunoaştem noi astăzi. A creat lumile văzute şi cele nevăzute, a creat galaxiile, planetele şi Soarele, a creat Pământul şi tot ce adăposteşte el, a creat Luna, Cerul şi norii, a creat natura cu toate formele de plante şi animale şi le-a spus să crească, să se înmulţească şi s-o umple pe aceasta.
Era un bun arhitect. Le-a făcut pe toate aşa de bine, încât nimic nu era fără a-şi avea rostul său şi le-a pus acolo unde era bine să fie, în armonie unele cu altele. Apoi a creat Îngerii, fiinţele cele mai apropiate de tot ce este divin. Le-a dat aripi şi coroniţe drept podoabe ale esenţei lor eterne, însă cel mai de preţ dar a fost o lume nevăzută, care să fie numai şi numai a lor, unde să zboare în voia lor şi să participe de acolo la lumina creatoare a arhitectului lor.
Arhitectura sa nu era însă completă. Primul Mare Metafizician simţise un gol imens în Forţă şi s-a decis să umple acea lipsă cu încă ceva. Plimbându-şi nemurirea deasupra Pământului îi venise o idee grozavă. Atunci, luând câte puţin din lutul Pământului şi din apa nesfârşită a oceanelor, a zidit o fiinţă care să-i fie asemenea la chip şi l-a numit Om. S-a aplecat asupra sa şi i-a şoptit: Forţa fie cu tine. Omului i-a dat să stăpânească o lume văzută. Omului i-a dat Pământul şi frumuseţea naturii sale şi i-a spus să-l stăpânească.
Arhitectul i-a oferit creaţiei sale Edenul, cea mai frumoasă grădină de pe Pământ, a suflat Forţă în Om şi l-a numit Adam. Însă Adam era singur şi nefericit, iar Forţa în el era slabă.  Primul Mare Metafizician şi Primul Mare Fizician se sfătuiră şi o creară pe Eva din coasta lui Adam. Şi au numit-o pe Eva femeie, iar pe Adam bărbat. Văzând că femeia era potrivită pentru bărbat îi dăruise Evei Forţa slabă. Având Adam femeie şi fiind astfel fericit, Forţa crescuse puternic în el.
Era timpul odihnei pentru creator, căci toate erau la locul lor, toate îşi aveau un rost, iar Forţa veghea asupra tuturor şi îi proteja. Îi poruncise lui Adam să vegheze asupra creaturilor Pământului şi să nu se înfrupte din rodul „cunoaşterii nesătule”, care va abate asupra sa timpul şi istoria, trecerea şi petrecerea, hazardul şi frământările, păcatul şi conştiinţa.
Dar liniştea şi odihna Arhitectului nu fuseseră prea lungi. Neprevăzută, decăderea lui Lucifer din „Lumea Îngerilor” a bulversat arhitectura şi Graţia Divină. Forţa s-a tulburat şi s-a cutremurat la naşterea Primului Mare Diavol. Atunci Forţa se rupse în două părţi egale şi contradictorii totodată. Primul Mare Metafizician hotărâse să păstreze Binele pentru sine şi pentru cei ce-l vor asculta, iar Răul îl trimise, împreună cu Lucifer şi ceata sa de diavoli supuşi să locuiască veşnic în măruntaiele Pământului.
Şi Forţa oamenilor se împărţise în două, iar Primul Mare Diavol ştia acest amănunt foarte bine. Adam şi Eva erau acum predispuşi unui „liber arbitru”. Forţa lor era diminuată odată cu lupta acerbă dintre Bine şi Rău. Răul îşi găsise sălaş în firea lor şi simpla lui prezenţă scotea în evidenţă slăbiciunea fiinţei umane. Atunci hotărâse Lucifer să îi câştige pe oameni de partea lui şi îşi trimise balaurul să-i ispitească. Întâi căzuse în capcană femeia, fiindcă avea Forţa slabă în ea, apoi a fost corupt şi bărbatul, încrezându-se în sfaturile femeii pe care o iubea. Aşa au încălcat porunca Arhitectului, aceea de a nu se înfrupta din rodul „cunoaşterii nesătule”.
În clipa aceea a început istoria memoriei conştiinţei umane. Atunci a început Omul să ştie că există şi că se află la mijlocul disputei dintre Bine şi Rău, în mijlocul unui război nevăzut dintre Primul Mare Arhitect şi Primul Mare Diavol. Atunci începe istoria Liberului Arbitru, o istorie care avea să îl schimbe pe Om.
Tristeţea şi supărarea l-au determinat pe Primul Mare Metafizician să îl exileze pe Bărbat, pentru că i-a încălcat porunca, şi pe femeia sa, pentru că i-a declinat aşteptările. L-a luat pe Om, l-a  scos în afara Edenului şi l-a aruncat-în-lume. L-a scos din grădina nemuririi, i-a dăruit o traistă plină cu haruri şi l-a aruncat-în-timp. L-a izgonit din locul păcătuirii sale şi l-a lăsat pradă hazardului. Apoi i-a spus celei mai dragi creaţii dintre toate ale sale, că Forţa este puternică în familia sa, că trebuie să înveţe urmaşii săi să mânuiască Forţa şi să i se închine cu plecăciuni adânci, că de acum trebuie să muncească pământul pentru a-l stăpâni şi că într-o zi va trimite pe Fiul Său să îl mântuiască de greşeala făcută.
…Faptele vor fi uitate uitate, timpul se aşterne asupra lor şi le acoperă cu praful şi pulberea neamintirii. Faptele se adăpostesc în mit şi sunt şterse de istorie, în purtarea timpului şi în bătaia unduită a memoriei, alterate din generaţie în generaţie. Miturile devin legende, iar legendele făuresc istoria. Rostirea le-a denaturat, iar timpul le-a pierdut originea…

Regăsirea Atlantidei

Demult, tare demult, această legendă ne povestea de un om nemuritor, care îşi era suficient sieşi, fiind creaţia supremă a făuritorului său. Dar Omul a decăzut din Eden şi a pierdut Atlantida. A fost aruncat din cetatea divină şi a uitat să îi mai păstreze amintirea vie în conştiinţă. Omul a căzut pradă hazardului şi păcatului, iar orice încercare de apropiere de ceea ce a pierdut face apel la această legendă. Rugăciunea omului este rămăşiţa Forţei divine care străbate adâncul originii sale şi singura metodă de cercetare în demersul utopic de a redescoperi Atlantida.
Dar Primul Mare Arhitect şi-a trimis Fiul prin femeie curată,  între oameni,  pentru a împlini profeţia uitatei legende. Fiul Primului Mare Arhitect a adus oamenilor speranţa în regăsirea individuală a pierdutei Atlantide. Acesta ceruse oamenilor să respecte trei mari porunci. În primul rând, să împărtăşească adevărul legendei şi să îl transmită urmaşilor cu credinţă adevărată; apoi să iubească aproapele său, căci din iubire omul a fost creat şi lăsat să stăpânească Pământul; şi nu în cele din urmă, să creadă din toată Forţa lor că Primul Mare Arhitect şi Primul Mare Metafizician îi aşteaptă acolo sus, în Cetatea Pierdută, pentru a-i mântui de păcatul originar.
Atunci au cerut oamenii să li se dea o călăuză care să stea de veghe şi să arate calea cea dreaptă în drumul lor către mântuire. Iar Fiul Primului Mare Arhitect le relevase oamenilor Lumea Îngerilor. Îngerii le-au fost daţi oamenilor, câte unul pentru fiecare, de la naştere până la moarte, spre a le fi îndrumători.
Oamenii i-au primit pe îngeri să le întărească Forţa. Astăzi, dacă mai credem în Atlantida şi în speranţa regăsirii ei, credem datorită îngerilor noştri. Oamenii, prin natura lor, adoră îngerii. Îngerii prin tradiţie sunt cei mai buni prieteni ai oamenilor. Relaţia dintre ei are acelaşi scop: împlinirea puterii Forţei Divine în oameni.
Dar oamenii au posibilităţi nebănuite de raportare la îngeri. Mulţi sunt aceia care le ignoră prezenţa şi îi exclud din fiinţa lor, ignorând orice este legat de ceea ce le justifică existenţa. Nici nu le pasă de Cel care i-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Îngerii sunt mărturia pactului dintre Fiul Primului Arhitect şi Om. Ei sunt cel mai de preţ dar al Divinităţii, un aliat puternic pentru om, în greaua încercare a exerciţiului libertăţii de alegere dintre Bine şi Rău.
Oare cum ne putem raporta la îngeri? Cum îi putem cunoaşte mai bine? Eu, spre exemplu, îmi cunosc îngerul devorându-l. Eu îmi mănânc îngerul cu fiecare zi cu care venim mai aproape de momentul păşirii în Atlantida. În momentul în care va trebui să redescopăr ce au pierdut strămoşii mei, eu şi îngerul meu trebuie să fim una. Şi cum altfel să fim una şi aceeaşi fiinţă, dacă nu devorându-i existenţa şi absorbindu-l în mine?
Da! Îmi mănânc îngerul!... În fiecare zi mă înfrupt câte puţin din aripile lui. Da! Sunt un Angelofag  şi mă mândresc… Eu cel puţin îmi cunosc îngerul.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog