17 ianuarie, 2010

O dialectică barbarie-civilizaţie, distincţii, concepte şi modelul conflictual al înţelegerii culturii




Drd. Radu Vasile CHIALDA
Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice
Universitatea « Al. I. Cuza »  Iaşi
chialdabyvass@yahoo.com

Ce este fiinţa? Ce este Dumnezeu? Ce este omul? Ce este lumea? Ce este natura? Iar întrebări de acest fel par a fi atât de multe încât nu mai ştim asupra căreia dintre ele să ne aplecăm şi să ne-o lămurim mai înainte de cealaltă, chiar şi atunci când activitatea noastră ne cere să facem o alegere fermă. Conceptele pe care dorim să ni le facem înţelese necesită un efort intelectual complex, iar pentru ca acestea să poată fi aduse în sfera inteligibilului trebuie lămuriţi alţi termeni intermediari, ale căror semnificaţii, prin faptul că sunt mai uşor de înţeles şi mai concreţi, pot aduce înţelegerea profană mai aproape de înţelegerea conceptelor abstracte. Cu astfel de termeni se ocupă filosofia culturii, cu acelea care se pretează la medieri, ca mijloace pentru conceptele cele mai înalte. Dar şi acestea sunt uneori destul de vagi şi incerte, astfel încât chiar explicarea lor necesită un travaliu destul de epuizant, pentru că atunci când avem în vedere însuşi conceptul de „cultură”, ne plasăm parcă într-o sferă atât de largă încât forte greu ne-o mai putem însuşii în întregimea ei; atâtea definiţii ale culturii au fost elaborate şi construite încât şi celui mai priceput specialist îi este greu să aleagă care dintre acelea este cea mai potrivită descriere a culturii, mai mult, cu greu poate da o definiţie completă şi amplă, care să cuprindă atât sfera cât şi conţinutul noţiunii cultură.
Ceea ce vizează următoarele pagini sunt câteva din conceptele specifice filosofiei culturii şi nu numai. Astăzi, oricine îşi pune problema sau se întreabă în diferite momente ale vieţii sale, în momente de cumpănă sau de criză, momente în care instinctualitatea şi impulsurile noastre de altă natură decât cea umană inundă universul nostru cultural, dezvăluind natura din care facem parte, dacă este civilizat sau nu, dacă are un comportament barbar sau nu este într-atât de civilizat ca semenul său, dacă este capabil de cultură sau prin cultura sa înţelege de fapt ceea ce este. Pornind de la aceste întrebări omul îşi plasează conştiinţa în concretul existenţei sale şi pune accentul pe propria a persoană. Prin acestea încearcă să redescopere propria sa natură şi în ce direcţie se îndreaptă el când acţionează într-un fel sau altul.
Pentru oamenii din ziua de astăzi sunt mai importante evenimentele zilnice (cotidiene sau de rutină zilnică) şi modul cum se raportează el la acestea. Societatea este atât de invadată de evenimente, indiferent de sursa sau distanţa acestora faţă de persoana care le receptează, încât problemele legate de societatea în care se află el, în primul rând, şi societăţile despre care mai are cunoştinţă, nasc în omul contemporan sentimentul că se află în permanentă competiţie şi conflict, sentiment din care reiese ritmul alert al umanităţii sesizat în ultimele decenii ale secolului trecut. Sentimentul competiţiei, indiferent de nivelul la care este sesizat,  a generat conflictele dintre diferite civilizaţii, iar sentimentul superiorităţii uneia sau alteia din civilizaţii, a amplificat şi a adâncit problema conflictelor, dând naştere la „dialectica învins – învingător”, sau cu alte cuvinte (cum ar spune Friederich Nietzsche) la un conflict între „cei slabi” şi „cei puternici”.
Dialectica barbarie-civilizaţie îşi propune să identifice un conflict la nivelul intrinsec al fiecărui individ în parte. Acest conflict descrie una din dilemele firii umane: este omul barbar sau civilizat? Profunzimea următoarelor idei urmăreşte să readucă în actualitate o problemă de altfel foarte veche în istorie, anume aceea a unei dispute dintre ceea ce era considerat „a fi barbar” şi ceea ce desemna „a fi civilizat”, dispută sau conflict care a umplut întreaga istorie a oricărei societăţi sau civilizaţii şi în jurul căreia s-au născut numeroase definiţii ale civilizaţiei şi barbariei. Dialectica barbarie-civilizaţie este un ansamblu „meta-istoric”, iar acest sens ţine şi de domeniul culturalului şi filosofiei culturii în genere, este de asemenea un subiect care, pe cât de cuprinzător şi vast pare a fi, pe atât de incitant şi ispititor este.
În primul rând este vorba despre o ilustrare a conceptelor de „barbarie”, de „cultură” şi de „civilizaţie”, pe care le-am numit fundamentale pentru că ele descriu această dialectică, iar apoi despre civilizaţia din care facem noi parte, sau cel puţin pretindem că facem parte din ea[1], anume cea occidentală. Toate acestea într-o manieră rezumativă şi succintă.
Istoria conceptului de „barbarie” este destul de veche. Pentru înţelegerea conceptului de „barbarie”, este nevoie a şti ce este un „barbar”, iar de-a lungul timpului acest termen a cunoscut destul de multe aspecte, de interpretări şi reinterpretări. Primul aspect derivă oarecum din distincţia „grecii şi barbarii”, de unde se înţelege superioritatea grecilor faţă de alte societăţi sau civilizaţii antice şi mai mult decât atât, faţă de orice altcineva. Dar cui spunea grecul că este barbar? Cel mai simplu răspuns pare a fi acela care nu este grec, adică „celălalt”.
„Celălalt” fiind în primul rând agresorul integrităţii societăţii şi culturii greceşti, Imperiul Persan, iar în perioada colonizării Mediteranei şi a litoralului Pontului Euxin, „celălalt” devine „străinul” – cel pe care nu îl cunoaşte, nici ca potenţial duşman care să se opună expansiunii coloniale, nici ca existând acolo unde grecul venea să colonizeze – acela despre care nu are nici o cunoştinţă. În al doilea rând,  pentru grec „celălalt” pare a fi acela care avea un comportament, o religie, o cultură, diferite de ale cetăţeanul polisului grec. De obicei cel care era diferit grecului, al cărui sentiment de superioritate genera diferenţa, era în mod natural născut să fie „sclav”, după cum însuşi Aristotel susţinea. Iată că prin „celălalt” din care derivă „străinul” şi apoi „sclavul” s-au exprimat şi s-au dat primele aspecte ale barbarului.
După cucerirea Greciei antice de către romani, termenul a fost preluat de limba latină ca „barbaros”, deşi în acest fenomen întâlnim paradoxul barbarului care îşi atribuie puterea de a denumii el însuşi pe altcineva „a fi barbar”. Astfel că termenul capătă noi semnificaţii şi înţelesuri. Unul dintre acestea este atribuit celui care a îmbrăţişat noua religie – creştinismul, religia lui Iisus Hristos. Creştinul la început avea apelativul de „barbarie”, ca apoi, odată cu acreditarea creştinismului ca religie oficială în Imperiul Roman, termenul să sufere o turnură radicală, acest apelativ atribuindu-se aceluia care nu este creştin, adică păgânului. Iată astfel încă două aspecte ale barbarului, „creştinul” şi „păgânul”, termeni care se succed, se autoderetmină într-o dialectică interdependentă. 
Imperiul Roman se sfârşeşte odată cu invaziile popoarelor germanice. În acest context, în care nu trebuie să confundăm ceea ce este un „popor migrator” cu ceea ce numim „popor barbar”, barbarul devine un atribut al duşmanului de dincolo de limesul roman, sau odată ce vorbim de Imperiul Roman ca Imperiul Creştin, barbarul era acela care ameninţa integritatea imperiului lui Iisus Hristos. Deşi nu ştim exact care este limita unde se sfârşeşte lumea antică şi începe cea romană, omenirea se trezeşte la un moment dat că toate lucrurile au un fundament teologic, şi cu toate că incertitudinea plutea în pădurile din centrul şi nordul Europei, după destrămarea marelui imperiu omul nu mai ştia dacă era păgân sau creştin, iar în jurul anului o mie barbarul devine apelativul frecvent acordat celui care avea un comportament „sălbatic”. Pe lângă celelalte aspecte ale barbarului mai contabilizăm şi pe acestea: „popoarele barbare” şi „sălbaticul”.
Un aspect oarecum aparte, este cel pe care îl întâlnim la Publius Ovidius Naso, cel care fiind exilat la Tomis, a trăit în mijlocul unor barbari şi pe care îi descrie ca fiind iscusiţi în arta războiului, bărboşi – de unde şi părerea că termenul „barbar” ar deriva din motivul purtării de barbă – şi cu un comportament agresiv înnăscut. Situaţia lui Ovidius devine interesantă atunci când el însuşi se întreabă dacă nu cumva cei pe care îi denumeşte „barbari”, îl consideră pe nobilul roman (inserat într-o societate pe care nu o cunoaşte) ca fiind el „celălalt” sau „străinul”, adică barbarul. Iată o situaţie de inversiune, caz în care cel ce numeşte devine ceea ce a numit – cel ce numeşte „barbarul” devine el însuşi „barbar”.
Despre conceptul de „cultură” am mai spus că pentru a fi definit, s-au construit definiţii care mai de care mai cuprinzătoare. De asemenea trebuie să urmărim care este originea acestui concept pentru a putea deosebii adevăratul act de cultură de acela care este doar o imitare sau o mască adoptată datorită conceptului de „civilizaţie”. Deosebirea dintre „cultură” şi „civilizaţie” descrie o întreagă istorie a celor două concepte, în care rolul determinant în definirea lor a fost jucat de către două naţiuni europene: Franţa şi Germania, al căror comportament specific a conturat cele mai clare distincţii. „Cultura” fiind ceea ce este specific caracterului german şi care a reuşit să devină şi să mai fie încă o mândrie naţională, iar „civilizaţia” fiind o creaţie a societăţilor de curte franceze, a reuşit să impună un stil de viaţă denumit generic „civilizat”, însă ca mândrie a naţiunii franceze nu se mai poate vorbii, pentru că prin împărtăşirea civilizaţiei întregii Europe, specificul francez a dispărut.
Dincolo de toate aspectele clasice ale culturii, în societatea de astăzi întâlnim cu totul alte forme de evidenţiere. Astfel că pe lângă aspectul ortodox al actului de cultură, datorită tehnicii explozive, care a invadat toate domeniile nu numai culturalul, „cultura” a devenit un act la care are acces întreaga masă socială, caracterul ei nobil (de elită) distribuindu-se la fiecare individ în parte. Vorbim în această societate care pretinde că este culturalizată de o dialectică a barbariei şi culturii, atât de o „cultură de cafenea” cât şi o „barbarie de cafenea”, între care nu se poate face o prea mare diferenţă, în aceiaşi situaţie aflându-ne şi atunci când, întorcându-ne în urmă cu cel puţin un secol, vorbim despre „barbaria de salon”.
 Cât priveşte conceptul de „civilizaţie”, dincolo de numeroasele definiţii şi deosebiri de „cultură”, merită efortul de a observa în ce fel civilizaţia se comportă în raport cu conceptul de „cultură” ca subalternă în grad acesteia, iar în acest sens, exemplul cel mai convingător pare a fi imaginea civilizatorului colonizator, care purtând însemnele creştine şi în numele acestora, au comis cele mai mari genociduri ale istoriei, pretinzând a aduce în societăţile pe care le-au colonizat, civilizaţia şi religia lui Iisus Hristos. Din nou este vorba despre civilizatul, care nu este cu nimic mai prejos decât acela pe care îl socoteşte pe altul „a fi barbar”.
De asemenea nu se putea trece aşa de uşor peste a distinge între diferite interpretări ale istoriei civilizaţiilor, domeniu în care pornind de la Hegel, apoi citând pe Huntington şi nu în cele din urmă amintindu-l şi pe Toynbee, am deosebit principalele civilizaţii până astăzi. Pornind de la poziţia geografică a acestora, de la comportamentul social şi gradul lor de dezvoltare, m-am oprit doar la un singur exemplu de conflict între civilizaţii, anume la acela descris de falia conflictuală trasată de Samuel P. Huntington în Ciocnirea civilizaţiilor, mai exact între „civilizaţia occidentală” şi „civilizaţia arabă”, iar întrebarea care călăuzeşte acest conflict civilizaţional se dovedeşte a fi: care este mai „civilizat” dintre un arab şi un occidental? şi implicit reversul acesteia: care este mai „barbar” dintre cei doi?
Încă două aspecte mai trebuie evidenţiate pentru a evidenţia un conflict de natură culturală. Unul ilustrând civilizaţia europeană cu tot ceea ce presupune ea: geneză, naştere, dezvoltare, apogeu, şi declin (modelul general al construcţiei unei civilizaţii foarte bine descris de Spengler, după unul asemănător generat de Hegel cu mult înaintea sa), precum şi în ce măsură înţelegem că civilizaţia europeană este tot una sau nu cu civilizaţia occidentală, în ce constă deosebirea dintre cele două civilizaţii mai mult diferite decât asemănătoare. Toate acestea pe un fond care descrie deosebirea antică dintre „Occident” şi „Orient”. Iar cel de-al doilea exemplu ilustrează un comportament „barbar” într-o societate civilizată. „Omul-masă” se comportă ca un „barbar civilizat”, felul său de a fi şi de a se comporta în calitate de om civilizat, nu diferă la nivelul culturalului de acela al barbarului. „Omul-masă” adoptă tehnica în calitate de mască, cu care se mândreşte că este civilizat, deşi în felul său de a acţiona şi de a se raporta la societate descrie un regres al societăţii umane faţă de societatea secolului al XIX-lea, cea care l-a creat şi l-a aruncat în istorie.
Dialectica barbarie-civilizaţie pare a fi o istorie a raportului dintre cele două concepte, o ilustrare a diferitelor momente din istorie, în care raportul devine pe de-o parte un „conflict între…”, iar pe de altă parte raportul acesta devine unul în care „barbaria” şi „cultura” se află în complementaritate şi concomitenţă.



[1] Acesta în cazul în care atunci când vorbim despre pronumele „noi” avem în discuţie societatea românească.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog