26 februarie, 2010

Caractere mesianice în filmele SF şi F

Elemente culturale de liant între subconştientul maselor şi aşteptările acestora

De mai bine de jumătate de secol industria de entertainment, care pare să se fi dezvoltat foarte bine în Statele Unite ale Americii, ţine capul de afiş al petrecerii timpului liber. Astăzi, indiferent în ce parte a lumii ne-am afla, cu excepţia lumii a treia, unde această industrie nu este o prioritate, ci un lux, dacă am întreba la întâmplare pe oricine am întâlni pe stradă: ce preferaţi să faceţi în timpul liber?, nu ar trebui să ne mire să constatăm că o majoritate covârşitoare ar spune că: prefer să mă uit la un film. Industria cinematografică pare să deţină monopolul peste timpul liber al oamenilor. Varietatea de genuri şi stiluri face ca cinematografia să se refere la o gamă largă de preferinţe ale iubitorilor de film. Dacă „unora le place jazzul”, celor mai mulţi dintre noi le plac filmele.
Pe lângă faptul că o ecranizare poate reda o operă literară de succes, sau o poate face să aibă succes, filmul pare să aibă întâietate în preferinţele oamenilor atunci când este vorba de a alege între a citi un roman sau a vizualiza ecranizarea acestuia. De departe filmul este o alternativă prioritară în faţa cărţii. Unii oameni, în ciuda plăcerii de a citi o carte, îşi fac timp să urmărească un film. Unii chiar exagerează şi urmăresc obsesiv unul şi acelaşi film.
În istoria cinematografiei sunt totuşi filme care merită să fie văzute, sau revăzute la un anumit interval de timp. Peliculele care au creat acest sentiment, de a le revedea regulat, se înscriu în genul Science Fiction şi Fantasy, iar prima impresie pe care au lăsat-o a fost aceea că o serie de personaje reprezintă caractere mesianice. Obişnuim să ne uităm la filme oprindu-ne la aprecieri de genul: este reuşit, are efecte speciale deosebite, actorul din rolul principal a jucat extraordinar, un scenariu foarte bine scris, o ideea nemaiîntâlnită şi o poveste care te pătrunde. Dar ce se întâmplă când ajungem să transcendem aceste simple afirmaţii, când observăm că un personaj pare să aibă un metarol general, ori acţiunea trimite mult dincolo de realitatea cotidiană?
Filme precum Star Wars, Superman, The Lord of The Rings,  Spiderman şi să nu mai vorbim de Matrix, nu numai că au revoluţionat industria cinematografică, ci propun o altă realitate culturală. Cultura cinematografică nu trebuie să fie neglijată, mai ales când ne oferă scenarii care cochetează cu cele mai înalte cercetări ştiinţifice, cu problemele social-religioase, ori cu problemele unei metafizici ale cotidianului. În urma acestor filme, cultura s-a mai îmbogăţit cu o categorie, anume cu cea a cinematografiei. Dacă Spiderman şi Superman propun un erou, unic, care îşi asumă responsabilitatea de a schimba lumea, iar Stăpânul inelelor şi Star Wars ne prezintă o suită impresionantă de personaje, dintre care o parte par a juca roluri cu caracter mesianic, Matrix, aduce în spaţiul cultural, nu numai o simplă idee a parametrilor eschatologici, ci şi o posibilă raportare a lumii la înţelegerea unei astfel de situaţii (inevitabile). Unul dintre rolurile esenţiale ale acestor filme este acela de a ne reda în imagini, posibilităţi de înţelegere a unor principii care ne depăşesc, sau a unor idei cu caracter educativ. Acest din urmă aspect face trimitere directă la una din cele mai vechi definiţii ale culturii, anume, că aceasta, asemenea „agriculturii”, presupune o paideia, un proces de educare şi îngrijire permanentă. Cinematografia, pare să cunoască aceste principii ale culturii şi le foloseşte până la limita transmiterii unor mesaje la nivel subliminal. Dar acest fapt nu o scoate din sfera culturalului.
Mai grav însă, este că lumea încă suferă, chiar şi după aproape două milenii de creştinism, de sindromul unui apropiat scenariu apocaliptic, care să aducă, dacă nu o nouă ordine socială la scara întregii umanităţi, cu siguranţă o distrugere universală a acesteia. Pe de altă parte, lumea suferă de boala aşteptării unui Mesia, care să fie unic conducător, căruia să i se închine toate popoarele şi care să schimbe orice lege, astfel încât să nu existe nici un fel de interpretare. Cele două direcţii împart filmele evidenţiate mai sus în tot atâtea categorii. Prima dintre ele ne frapează facultatea de înţelegere şi capacitatea de interpretare cu o serie de caractere mesianice, iar ce-a de-a doua ne transpare în minte o gamă destul de complexă de scenarii „pre” ori „post” apocaliptice – pentru că o reprezentare în imagini gândită de om a sfârşitului lumii, pare a fi imposibil de realizat la un nivel artistic, astfel încât să nu se cadă în păcatul (cinematografic) al unui horror.
Temele acestor filme au de fapt aceeaşi reţetă: o luptă între Bine si Rău, un dezechilibru în balanţa yin-yang, care să se termine inevitabil cu o înfrângere a răului de către un erou de factură pozitivă, ori „posedat” de bine. Cred cu convingere că personajele care reprezintă binele sunt caractere mesianice, dar pentru copii şi pentru cei care sunt pătrunşi de astfel de filme, personajele acestea sunt nişte „eroi” ai aşteptărilor inconştientului lor – personaje miză, personaje cheie, subliminale uneori şi acaparatoare – care salvează lumea. Diferenţa nu este prea mare, însă în profunzimea rolului, tind să cred că sunt caractere special create să transmită mesajele unui supraOM, antrenat în salvarea de la pieire a omenirii, din diferite situaţii.
Neo (deseori adresându-i-se apelativul The Chosen One) îl transcende pe simplul om Mr. Anderson şi îşi acceptă rolul de salvator al Zionului (de altfel un oraş cu adânci rădăcini în mitologie – ultimul oraş al realităţii umane), un personaj care se luptă folosind mijloacele unei tehnologii foarte avansate, cu însăşi tehnologia în sine (un metapersonaj, dintr-un metal omogenizat cu energie creată de fiecare corp uman conectat la o reţea), care a transformat omul în sclavul unei realităţi virtuale, în ultimă instanţă, într-o baterie vie. Dacă Neo încearcă să salveze ultimele rămăşiţe ale umanităţii de fiara apocaliptică reprezentată de un program virtual, dezvoltat într-o matrice a iluziilor şi plăcerilor, legate de simţurile simulate şi stimulate de impulsuri de natură nervoasă la nivel cerebral, Anakin Skywalker, din mai vechiul film al lui G. Lucas, Star Wars, este un personaj care nu provine, precum Mr. Anderson, ci devine supraOM. Anakin se dizolvă în personajul Darth Vader şi devine un personaj rău dintr-unul despre care se spunea că trebuie să aducă echilibru în Forţă. Cel ce trebuia să fie Mesia galaxiei, să salveze Republica, forma de guvernare democratică (corectă) a lumii, de Imperiul (forma de guvernare care întotdeauna doreşte mai mult, tinzând spre expansiune şi tiranie) condus de un Lord Întunecat (Forţa Răului), devine mâna dreaptă a lui Satan (The Sith Lord). Această situaţie aminteşte de ispita lui Iisus Hristos în Deşert, unde Mesia (Alesul) a fost tentat de tot felul de încercări ale Răului. Finalul filmului, când nimeni nu mai credea în minuni, surprinde personajul în situaţia de a absoarbe răul care l-a consumat sub numele de Darth Vader, Anakin redescoperind rămăşiţa de bine din sufletul său, cu a cărei forţă inimaginabilă reuşeşte să distrugă răul din însăşi temelia sa.
Mesia Science-Fiction diferă de un Mesia Fantasy. Superman, Spiderman, Batman şi alţii sunt caracterele fantastice care propun un nou tip de erou, tot în rol de salvator al lumii, însă nu de răul absolut, ci de un rău uman. Mesia Fantasy nu este un supraOM, ci un superOM, diferenţa dintre „supra” şi „super” constând în faptul că primul posedă forţe şi puteri care vin dintr-o altă sferă decât cea umană, apriorice, care nu pot fi explicate la nivelul cunoştinţelor umane şi care ţin de implicaţii mistice sau mitice, iar superOM-ul ar poseda forţe şi puteri care derivă din prelungirea randamentelor de performanţă ale corpului uman, de la sfidarea gravitaţiei, până la aptitudini împrumutate din lumea animală, pe care omul le poate folosi în scopuri nobile. Cu astfel de aptitudini supereroii înving întotdeauna răul care devastează societatea umană.
Subliminal sau nu, scenariştii şi regizorii acestor filme, creatorii unor astfel de personaje, încearcă să imprime mai ales micilor cinefili, dar în general tuturor iubitorilor de filme S.F. si F., imaginea unei lumi care este predispusă la autodistrugere, la scenarii eshatologice, la rău generalizat, dar care întotdeauna are o nişă de salvare, un erou sau un Mesia. Poate că nu este vorba despre o cultură cinematografică propriu-zisă pentru a se observa astfel de tendinţe, însă trebuie să existe o raportare anume la cultură în demersul oricărui interpret al fenomenului cinematografic actual.
Obişnuim să catalogăm un regizor, precum am procedat cu Peter Jackson, autorul trilogiei The Lord of The Rings (Stăpânul Inelelor), ca fiind genial. În fapt nu suntem nici pe departe îndreptăţiţi să-l numim astfel. El face parte din acea pleiadă de creatori de film, care ţine cont de o regulă nescrisă a cinematografiei, anume de a da oamenilor plăcerea de a viziona o poveste cât mai aproape de rădăcinile ei ancorate în realitatea cotidiană. Peter Jackson nu numai că a ştiut cum să citească opera lui J. R. R. Tolkien[1], dar a făcut şi câteva corelaţii cu realitatea istorică (o societate feudală, de tip medieval, dar şi o luptă de putere şi dominare între rasele umane, aici redate sub derivaţii umanoide), cu psihologia maselor (insistând pe slăbiciunile oamenilor la nivel mental, faţă de alte rase umanoide), cu filosofia (speculând unele teze care tratează originea lumii, scurgerea timpului la scara umana şi sursele negativităţii), dar mai ales cu religia (ilustrând scenarii „post” şi „pre” apocaliptice, o istorie a unei religii, cu profeţii, cu un Mesia şi cu o izbăvire în faţa răului, o religie asemănătoare cu cea creştină prin elementele centrale de credinţă: speranţa şi iubirea). Tocmai în aceste corelaţii constă inconsistenţa unei genialităţi a regizorului cititor, a regizorului speculativ – pentru că geniul nu corelează, ci se exprimă original în mod natural, firesc.
Un film ca Stăpânul Inelelor nu ar fi avut un aşa mare succes, dacă adaptarea romanelor de gen fantasy ale lui J. R. R. Tolkien, de către Peter Jackson nu ar fi avut influenţele lecturilor regizorului. Este imposibil ca acesta, chiar şi la un nivel superficial, nu ştia de monadele lui Leibniz şi despre cea mai bună lume posibilă, pentru că altfel nu ar fi ilustrat o lume unică, Middle Earth, unde particula middle pare să se refere mai mult la o epocă de sine stătătoare, lăsând loc înţelegerii că ar mai fi fost una anterioară şi că v-a urma o alta, cu alte cuvinte, fiind vorba despre o lume în prezent. De asemenea pare imposibil ca regizorul să nu fi ştiut nimic de faptul că Omul, căruia, spre deosebire de scriitorul celebrei trilogii fantastice, îi acordă un loc central între celelalte fiinţe (rase), este o făptură rea prin însăşi natura sa şi uşor influenţabilă, speculând ideea, de altfel cu origini în religia creştină, cum că omul devine bun prin alegerile pe care le face şi prin conduita sa. Apoi, faptul că ni se prezintă o poveste dintr-un timp în care condiţia omului nu este una privilegiată faţă de alte fiinţe asemănătoare, pare să ne confirme o lectură atentă, atât a scriitorului, cât şi a regizorului, în domeniul antropologiei. Iată de ce Peter Jackson poate fi numit, nu genial, ci un foarte bun om de cultură; nu pentru că a reuşit în mod excepţional să reproducă o poveste, ci pentru maniera sa de a reda acea naraţiune, manieră care nu poate fi înnăscută, pentru că ţine de tehnologie şi nu de om, ci dobândită. Iar pentru a ajunge la acest nivel de cultură cinematografică trebuie să ai înainte de toate o cultură în genere.
Nu ştiu dacă alte genuri cinematografice în afara celor S.F. sau F. ar oferi oamenilor o complexitate aşa de mare de caractere şi acţiuni, însă, făcând referinţă numai la acestea, consider că un nucleu dur din punct de vedere cultural al acestei industrii, o constituie tocmai aceste două genuri, care pot jongla cu mare lejeritate între literatură, filosofie şi religie. Probleme profunde la nivelul maselor, precum cele religioase, în condiţiile în care încrederea în Biserică, mai ales în sânul civilizaţiei occidentale, pare să fi scăzut până aproape de limita unei crize spirituale, pot fi rezolvate astfel, imprimându-se personajelor caractere eshatologice şi mesianice, care să sensibilizeze latura religioasă a omului.
Arta cinematografică pare din acest punct de vedere o soluţie prin care orice cultură, asfixiată, sufocată şi intoxicată de o varietate exagerată de domenii şi subdomenii, poate să supravieţuiască. Pentru că cinematografia depinde în mare măsură de o tehnologie din ce în ce mai sofisticată, care să ofere efecte simulative cât mai apropiate de realitate şi pentru că este o categorie culturală din ce în ce mai independentă de genul artei, aceasta ar merita un culoar unic în sfera culturală. Dincolo de faptul că se referă la un public, care în general o foloseşte pentru relaxare şi divertisment, aceasta este un liant între o cultură de elită şi una de masă. Dacă societatea elitist-culturală are acces la vârful tehnologic, la calitatea literaturii scrise şi la mijloacele artistice clasice de manifestare ale culturii, cum pot avea şi masele acces la acestea? Iar din lipsa din ce în ce mai acută de timp, a maselor preocupate mai mult de jumătate din zi de cele mai de jos trepte ale piramidei lui Maslow şi nu de a mai citi o carte de plăcere, ori a merge din pasiune la teatru sau la operă, cred că una din soluţiile de a ajunge în subconştientul social al omului, este prin intermediul industriei cinematografice.
Iată de ce cred că transdisciplinaritatea, una din metodele susţinute de Basarab Nicolescu, este o soluţie de ieşire din criza culturală generată de pluralism şi diversitate. Şi iată de ce susţin că cinematografia este una dintre spaţiile culturale prin excelenţă transdisciplinară. Posibilitatea de a aduce în memoria şi conştiinţa maselor idei de maximă importanţă culturală, cu un efort dependent doar de suportul unei tehnologii, pare a plasa cinematografia în categoria promotorilor culturali.  


[1] Autor care se inspiră dintr-o ficţiune narativă excepţională – o originalitate ieşită din comun – şi din aproape toate mitologiile precreştine ale lumii occidentale, rezultând o gamă impresionantă de personaje şi eroi.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog