28 iulie, 2010

Părere despre "Barbarii" lui Baricco

Dacă ar fi să rezum, aş spune aşa: toată lumea stă să audă, în văzduh, o apocalipsă iminentă; şi, pretutindeni, acest zvon care aleargă: vin barbarii. Văd minţi rafinate scrutând sosirea invaziei cu ochii aţintiţi în ochii televizorului. Profesori capabili, de la catedrele lor, măsoară în tăcerile elevilor ruinele lăsate în urmă de o hoardă pe care însă nimeni n-a reuşit s-o vadă efectiv. Iar în jurul celor scrise ori imaginate pluteşte privirea rătăcită a unor execeţi care, înfricoşaţi, povestesc despre un tărâm trecut prin foc şi sabie de nişte prădători fără cultură şi fără istorie.
Aceştia sunt barbarii.[1]

Dacă în Imperiul Roman a căzut pradă invaziilor barbare ale popoarelor migratoare de origine germanică sau nu, imperiul global de astăzi pare să fie ameninţat de teroarea unei alte specii de barbari[2]. Alessandro Baricco în cartea sa, care tinde să fie succint comparată cu o carte despre invaziile barbare contemporane, ne propune, dicolo de un limbaj uşor accesibil de origine gazetărească[3], o metaforă, care are să urmărească pe întreg parcursul cărţii, pe de-o parte de unde vin barbarii aceştia noi, iar pe de altă parte, cum arată ei şi cum se fac remarcaţi. Metafora, deşi izbitor de şcolărească, pare să fie metoda pe care autorul o foloseşte pentru a descrie un peisaj caracterizat de o mutaţie, nu prea evidentă, dar prezentă, o schimbare care ar trebui să ne privească pe toţi. „Noul barbar”, spune Baricco, a cărui origine nu se află pe tărâmul civilizaţiei, adică pe uscat, ci în adâncul apelor, acolo unde omul nu se află niciodată în mediul său natural, pentru că acolo unde ei respiră, noi murim[4], pare să renunţe la branhiile sale de animal în favoarea unor plămâni asemenea nouă, oamenilor, şi în înercarea de a devenii o nouă specie umanoidă, se avântă adânc pe teritoriul uscatului, cotropind satele umanităţii, pe care nu le distruge definitiv, ci le transformă în habitat numai bun de locuit pentru ei, până când ajung să pună stăpânire pe tot ceea ce reprezenta odinioară doar respiraţie prin plămâni. Până aici pare să fie o poveste fantastică, un subiect nuvelistic interesant, însă ceea ce pare să fie cu adevărat tragic pentru civilizaţia plămânilor este o mutaţie, a cărei evoluţie a început recent în istoria umanităţii şi care are drept punct de maxim interes modalitatea prin care aceste animale cu branhii transformă treptat, treptat, noul lor mediu de viaţă, în care oamenii, copleşiţi de prezenţa lor agresivă (violentă şi virulentă), încep să constate că devin ei înşişi, trăind printre aceştia, nişte barbari cu branhii. Ce vrea să însemne această metaforă? Privind cu alţi ochi decât cei entuziasmaţi de această scriere, aş putea spune că Baricco este un autor care reuşeşte, spre deosebire de mulţi alţii care propun un discurs sobru despre barbarie, să aducă prin perspectiva sa de abordare[5], câteva dintre contextele care au contribuit la schimbarea (mutaţia) înţelegerii barbariei şi a ceea ce o pune în mişcare pe aceasta, acel barbar, cu o faţă dezinhibată, lipsită de impedimente, deoarece nu are nimic de pierdut, odată ce el este, în fapt, o nouă specie care încearcă să supravieţuiască, şi ale cărei arme par să fie mult mai eficiente decât ale celor care i se opun.
Totuşi, ceea ce Baricco a încercat a fost un discurs asupra mutaţiei pe care o postulează încă din subtitlul plurieseului său, de altfel, unitar şi bine conturat. Structura eseistică a cărţii sale este tocmai aceea care i-a atras şi cele mai multe critici – chiar el încercând să motiveze lipsa eventualelor incoerenţe şi a limbajului super-flu folosit[6] – deşi, demersul său ţinteşte strict doar identificarea şi constatarea acestei mutaţii, într-o primă parte, iar mai apoi încercare de anatomie a barbarului de astăzi, acela care apare din ce în ce mai prezent în sânul civilizaţiei, acel „barbar nou” care se foloseşte de binefacerile[7] civilizaţiei şi care reuşeşte să supravieţuiască devenind din ce în ce mai prezent şi mai activ. Criticile, care vin să arate cu degetul limbajul său, nu fac altceva decât să fie reacţionare, dar nu şi concludente, deoarece, deşi vin din parte acelora care socotesc că despre un asemenea subiect trebuie vorbit cu un limbaj academic bazat pe o sctructură metodică, nu văd faptul că, pentru a portretiza barbarul (aşa cum face cât se poate de nonşalant Baricco în cartea sa cu Monseur Bertin, folosindu-se de un tablou al celubrului pictor francez Ingres), numai un astfel de limbaj este posibil. Dacă tot dorim să îl criticăm, singurul punct unde poate sălăşlui o incertitudine este în postularea mutaţiei din nimic, ca şi cum aceasta a luat naştere din senin, la mijlocul secolului trecut. De fapt, această postulare apare tocmai pentru a nu divaga foarte mult de la subiectul propus de discursul său, pentru că altfel, trebuid să discute şi despre cum s-a format această mutaţie, ar fi trebuit să îşi contrazică mare parte din episoadele călătoriei lui în scopul recunoaşterii animalului cu branhii, barbarul.


[1] Alessandro Baricco, Barbarii, Eseu despre mutaţie, traducere de Dragoş Cojocaru, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 8.
[2] Ibidem, p. 11.
[3] De altfel, această carte este o colecţie de 30 de articole publicate de autor în cotidianul italian La Republica în perioda12 mai – 21 octombrie 2006 (nota editurii italiene, p.5), la care, spune autorul în noiembrie 2006 (p. 6): am corectat foarte puţin şi nu am schimbat aproape nimic: ţineam ca textul să rămână aşa cum era iniţial, cu slăbiciunile lui, cu repeziciunile lui imprudente şi cu sincera lui barbarie.  
[4] Alessandro Baricco, op. cit., p. 9.
[5] De altfel, una criticabilă, tocmai datorită limbajului mai puţin academic, formal, dar care are un impact deosebit şi care poate fi accesibil oricărui nivel intelectual; o critică ce vine să constate tocmai situaţia paradoxală a unui astfel de discurs, deoarece, chiar dacă nu în mod evident, aproape imperceptibil, este un discurs care condamnă astfel de abordări considerate facile, iar astfel auto-anihilatoare.
[6] Alessandro Baricco, op. cit., p. 6.
[7] Vezi la G. Bataiile (Habermars).

2 comentarii:

  • Ella Maria says:
    31 iulie 2010, 09:30

    O sa citesc si eu cartea:).Tu si barbaria ta:D.

  • Radu Vasile Chialda says:
    31 iulie 2010, 09:45

    da draga...
    eu si barbaria mea... dar nu stiu cum o sa citesti tu cartea asta ca atat de prost au lipit-o astia de la humanitas de ii zboara foile, si atat de mazgalita e de mine, incat notatiile de pe margine o sa te faca sa mai citesti o carte, pe a mea...
    barbarii mei
    de chialda radu vasile

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog