22 august, 2010

Tiranul propriei vieţi

de Radu Vasile Chialda

Lui Jean Paul Sartre

Sunt plin...
Plin de cuvinte ce stau în pragul minţii
Gata să intre aşa cum o limbă străină ţi se relevă la prima vedere,
Aşa cum limbajul abstract al alăturării de semne ţi se arată
Dincolo de orice metaforă greu de înţeles.

Şi totuşi gol...
Un gol ontologic diferit de esenţa nimicului,
Căci, dincolo de litere şi de existenţa lor ce prind fiinţă din neant,
Ele fiinţează întâi ca idei ce se grupează ca stelele în roiuri
Şi din dorinţa ori plăcerea cuiva de ale folosii
Se nasc – răsar în conştiinţă –
Dar într-o conştiinţă absentă şi goală, fără sensuri şi înţelesuri;

Aşadar sunt un om nou...
Un om dezbrăcat de cuvinte, căci nu le înţelege şi nu-i sunt proprii,
Ca omul care nu ştie decât un singur început,
Acela al ieşirii în lumea animată de alte sensuri,
Pusă în mişcare de logosul lumii universale
Şi pregătită să mă primească în sine ca pe cel mai nou punct,
Ca pe un liant al trecerii din esenţa reală şi totodată modală,
În viaţa contingentă şi pur întâmplătoare,
Al cărei hazard îi este conştiinţa pură de sine şi unic aevăr.

Aşadar m-am născut...
M-am născut cu materie şi fiinţă în acelaşi timp,
Gol în fiinţă în materie şi plin de materie către fiinţă –
Iar cu cât alerg să menţin echilibrul naturii ce sunt,
Cu atât mai mult acestea se dezmint de mine şi mă lasă gol,
Cu cât încerc să mă bucur mai mult de plinul acesta,
Cu atât mai mult mă prinde moartea din urmă,
Căci se îndepărtează corpul meu de proria-i fiinţă,
Se năruieşte-n sine consumându-mi viaţa.

Conştiinţa plinului şi golului sunt...
Le deplâng pe amânduă şi le condamn la nefiinţă –
Le încui în adâcul adâncului cel mai adânc al inconştientului
Cu cele mai îngrozitoare încuietori,
Concepute ca sunete dintre cele mai lipsite de înţeles prin cuvinte,
Încât nici cea mai iscusită minte să nu mi le mai poată refula.

Aşadar devin conştient de mine...
De un mine lipsit de gol şi privat de plin,
Vidat de propria-mi voinţă de a fi liber şi independent de natura mea;
Odată ce am îngropat extremele firii, viaţa s-a autosuspendat din mine
Şi a lăsat moartea să sărbătorească cu fast iminenta sa apropiere,
M-a abandonat nimicului, căci însuşi acesta eram,
Un punct, cel mai mic fir de praf purtat de vântul spiritului lumii.

Eu sunt de vină...
Sunt responsabil de exilul pulsiunilor vieţii,
Am vina impardonabilă a neasumării grijii faţă de plin
Şi faţă de teama unui gol neînţeles şi greşit raportat la mine;
Nu regret aşadar moartea, ci mi-o asum umil,
Căci mi-am pictat destinul conştient fiind aceasta
Şi mândru de setea morţii de-a mă-nrobi.

Aşadar să vină moartea...
Să vină...
Căci o aştept încărcat de regretul de-a mă fi crezut tiranul vieţii,
În glorie şi-n liniştea ce se aşterne între ea şi mine,
De unde nu lipseşte unul golului şi multiplu plinului;
Am pierdut cheia celulei ce le-a încuiat, căci nu avea esenţă,
Iar fără de acestea moartea nu poate decât să mă-ghită.
Ce mai am de pierdut?

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog