17 decembrie, 2010

Valoarea sentimentului si Sentimentul valorii

Nicolae Râmbu
Valoarea sentimentului şi sentimentul valorii
Editura Grinta, 2010 

Chialda Radu Vasile

Nu trebuie să facem nici o pledoarie pentru alăturarea „sentimentului” de „valoare” şi nici pentru apropierea „valoarii” faţă de „sentiment”. Nici autorul nu şi-a propus acest lucru. Totuşi, Valoarea sentimentului şi sentimentul valorii propune prin însăşi inversiunea termenilor, încă înainte de a se deschide cartea, o interpretare deja începută, care, prin faptul că se află undeva departe de începutul unei călători hermeneutice, ridică sau ar trebui să ridice semne de întrebare oricărui posibil cititor. Prof. Nicolae Râmbu face cu această ocazie o invitaţie la meditaţie asupra diferitelor înţelegeri ale unor valori contemporane, în speţă, aflate în îmediata apropiere a „sentimentului”, atât ca valorare în sine, cât şi ca element catalizator, foarte important în determinarea spectrelor valorice ale fiecărora dintre noi. Această carte este o răspântie, iar toate eseurile care urmează a fi citite reprezintă una din potecile deja bătătorite. Drumul care a condus autorul până la această răspântie a fost început cu mulţi ani în urmă, însă primul jurnal de călătorie a prins lumina tiparului în 2006, sub titlul Tirania valorilor: studii de filosofia culturii şi axiologie. Ca şi acum patru ani, autorul îşi continuă aventurile pe tărâmul filosofiei valorilor, abordând teme precum „falimentul axiologic”, „sinuciderea”, „barbaria râsului şi a interpretării”, „arta de a trăi”, „filosofia ca terapie” şi „maladie axiologică”.
Academicianul Alexandru Boboc se adresează posibililor cititori cu următoarele cuvinte: odată cu sesizarea unei schimbări în tipologia ordinii, faptul de „a fi” valoric devine axiologic complementar cu cel „de a nu fi” sau de „a fi altfel”... Ceea ce se poate spune în alţi termeni prin faptul că astăzi este cât se poate de vizibilă o mutaţie axiologică radicală. Valorile contemporane par a nu mai găsi în spiritul uman aceiaşi tărie ca înainte. Eseurile cărţi nu îşi propun să ne explice cum s-a ajuns în această situaţie şi nu sunt nici soluţii care ne-ar putea vaccina împotriva eventualelor infecţii culturale, ci au rolul de a face o anatomie a valorilor şi de a diseca sentimentul valorii. Dr. Atul Gawalde în Pe muche de cuţit; însemnările unui chirurg despre o ştiinţă imperfectă mărturisea că meseria sa este ca o joacă în care bisturiul său devine Dumnezeu şi decide acel „a fi sau a nu fi”, totul depinzând de o fracţiune de secundă de atenţie sau nu. Totuşi, în viaţă nu toate experienţele sunt doar albe ori negre. Nimic nu se divide doar în perfect şi imperfect. Petele şi nuanţele intermediare, substanţele diluate, alternativele şi mediatoarele, toate acestea demonstrează faptul că de cele mai multe ori omul are mai multe opţiuni. Expresia lui Shakespeare „a fi sau a nu fi” pare să se refere la situaţii de criză; „da” şi „nu” sunt soluţii extreme doar atunci când distanţa dintre acestea dispare, iar lumea care se află între ele nu mai dispune de alternative suficiente. Valorile pozitive şi cele negative par a se apropia tot mai mult unele de altele, iar ceea ce rezultă din iminenta lor contopire este însăşi diluarea esenţelor lor. Dacă valoarea sentimentului se află în criză, atunci sentimentul valorii tinde să dispară cu desăvârşire. Iată de ce acelaşi academician Alexandru Boboc sugerează faptul că în fond, această carte ilustrează o ipostază ontologică a crizei valorilor.
Ca şi filosofia culturii, filosofia valorilor pare să nu aibă limite de interpretare. Sistemele axiologice contemporane ilustrează foarte multe spectre, fiecare în raport cu o anumită reprezentare. Ar fi fost prea mult de scris pentru a acoperi cea mai mică parte a acestui domeniu, însă ceea ce Prof. Nicolae Râmbu a legat între coperţile cărţii sale sunt suficiente mostre ale unei „maladii axiologice”. Valorile dau importanţă reprezentărilor conceptuale ale unor experienţe umane. Valoarea de Bine spre exemplu, defineşte unul dintre cele mai importante concepte ale existenţei şi experienţei umane. Spunem mereu că „ne simţim bine”, ori ca am facut un lucru sau un altul „bine”. Dacă prin „a ne simţi bine” ne aflăm în sfera experienţei, prin „a face bine” putem spune că ne aflăm în sfera existenţei fiinţei umane. Un întreg univers de discurs, încă din antichitate până astăzi, a avut drept subiect „conceptul de bine”. Pe scurt, această tradiţie filosofica ne poate lesne sugera faptul că binele este o valoare, atâta timp cât, atunci când este cunoscută ea este simţită, ori faptul că binele este un sentiment, atâta timp cât, atunci cănd este simţit el devine o valoare de nepreţuit. Parafrazând, iar astfel scoţând în evidenţă principala idee a cărţii, dincolo de generalitatea sugerată prin titlul purtat, undeva, printre rânduri, se poate citi o interpretare apocrifă a valorii binelui şi a sentimentului de bine.
Dincolo de o lectură analitică, de altfel foarte generală şi posibil subiectivă, cele aproape 280 de pagini nu promit decât să transpună câteva dintre crizele axiologice contemporane. Eseurile de faţă nu sunt decât nişte cronici ale unor operaţii estetice ale valorilor contemporane, iar împreună ne propun să lecturăm puncte de vedere a căror interpretare scot în evidenţă bolile unei axiologii occidentale aflate în suferinţă. Aceste boli cronice au aceleaşi simptome ca şi ale cancerului, iar singurul leac ce pot încetini răspândirea acestuia precum veninul în „organism”, este asimilarea lor indispensabilă, astfel încât, odată apropriat şi transformat în aparat funcţional anex, să fie mai bine înţeles şi astfel, prin transformarea lui, să ne redefinească; căci medicul culturii face tot posibilul ca boala pacientului său nihilist să se agraveze, să-şi atingă limitele, iar acolo unde este afirmată cu claritate o anumită idee, ea nu este decât o banalitate reformulată astfel încât să epateze. Fiecare eseu este o pictogramă a unei maladii. Nihilismul cu tot ceea ce determină el în plan social, barbaria ca anomalie narcisistă a civilizaţiei, falimentul axiologic al vieţii, ori inutilitatea înţelepciunii, sunt boli incurabile ale culturii umane. Toate acestea fac subiectul de discuţie al unui tablou incomplet, dar bine schiţat, al societăţii contemporane.
Se spune că între filosofie şi medicină nu este mare diferenţă, căci, dacă medicul este ca un filosof al trupului, filosoful nu ar fi departe de ce ar putea desemna un medic al spiritului. Însă Prof. Nicolae Râmbu, într-un proces aproape socratic adresează retoric întrebarea: este filosofia o terapeutică, aşa cum s-a afirmat de nenumărate ori? şi îşi răspunde în aceiaşi notă: da, filosofia este o miraculoasă terapeutică, dar care se aplică întotdeauna unui pacient care este deja mort. Nota pesimistă întâlnită în afirmaţia autorului demască în fapt o urmă de resentiment. În fond, pierderea valorilor, uitarea lor, resemnificarea ori transformarea lor continuă, ne fac mereu pacienţi, mai mult morţi decât vii, ai unui chirurg cu peniţă. Ce putem face mai mult decât să constatăm o stare de fapt! Goethe ar spune: Interpretaţi cu râvnă! Vă grăbiţi! Chiar dacă nu înţelegeţi: răstălmăciţi! Cu toate că orice interpretare ne îndepărtează de original, iar astfel, uneori, cădem în patima unei barbari a interpretării. Soluţia cea mai la îndemână este să prevenim astfel de accidente, să preîntâmpinăm boala cu medicamentele cele mai bune: valori pozitive. Medicul însă, pentru a preveni situaţiile de criză, trebuie să aibă alternativa unei reţete, prescripţii, bazate pe un bun simţ al valorii.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog