26 ianuarie, 2011

Barbaria - colonialism, mondializare, globalizare

Se repetă oare istoria?, se întreabă Roland Brunner
Dacă luăm în sens foarte strict, despre istorie nu putem vorbi în termenii unei ciclicităţi, unei reveniri la ce a mai fost o dată, pentru că în sine (in zich) istoria este o succesiune de evenimente, decât dacă vedem această succesiune nu în cercuri suprapuse, ci ca pe o spirală, ciclicitatea identificându-se în faptul de a prelua ştafeta, aşa cum ne descrie Hegel în „Prelegeri de filosofie a istoriei”.
Istoria în care „ceva” revine, nu poate fi liniară. Este vorba, aşadar, despre o istorie discontinuă. Hegel povesteşte cu mult entuziasm faptul că elementele discontinue care compun istoria sunt însăşi revoluţiile şi războaiele
Aceste mutaţii aduc cu ele o altă interpretare a realităţii şi o altă înţelegere a lucrurilor. După producerea acestor evenimente suntem nevoiţi să ne schimbăm şi noi, odată cu societatea în care s-au produs. Spunem mereu că Renaşterea a apărut în Italia, apoi s-a răspândit în Franţa, Germania, Ţările de Jos, iar în cele din urmă în toată Europa. Direcţia aceasta arată cum se propagă fenomenul istoric dintr-un punct, divergent în toate direcţiile. Un fenomen devine astfel cunoscut şi acceptat nu numai de societatea în care a fost fondat, ci şi acelora care cred în noile valori născute. Acest principiu stă la baza oricărei universalizări.
Colonizarea, mondializarea sau globalizarea, nu sunt altceva decât trei posibilităţi de universalizare. Am ales doar trei, deoarece acestea au la bază mai vechile forme ale colonialismului antic grecesc, ori de imperialism antic, pe de-o parte, după modelul macedonean (elenismul), iar pe de altă parte, după modelul roman (latinismul)
Dacă despre colonialism putem spune că reprezintă forma modernă de cunoaştere a Pământului, despre celelalte două chiar am găsi similitudini la nivel de înţelegere, astfel încât una ar elimina-o pe cealaltă şi invers, din această triadă. Dar constatăm că mondializarea îşi are originea în limba franceză – „monde” însemnând „lume” –, iar globalizarea îşi are originea în limba engleză, „globe” desemnând „Pământul”. Ambele se referă la întreaga suprafaţă (geografică) a Planetei. Sensurile, cred eu, sunt puţin diferite atunci când raportăm aceste concepte din punctul de vedere al variabilei timp. Mondializarea, termen care începe să fie întrebuinţat mai des abia după Revoluţia Franceză, în perioada Iluminismului, la început identificat în expresia toute le monde, un produs aparte al civilizaţiei franceze, pare să se refere mai mult la aspecte de orice natură, care au loc în toată lumea univoc cunoscute şi acceptate. Iar globalizarea, care este un termen des utilizabil în societatea engleză abia începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, în contextul unui imperiul colonial înfloritor, devine un termen comun odată cu dezvoltarea economică şi financiară din secolul trecut, aşadar, un termen mult mai tehnic, cu precădere folosit în vocabularul economic. Odată cu apariţia unei pieţe economice mondiale
Atât colonizarea, cât şi mondializarea şi globalizarea, indiferent de locul lor în istorie, de sensurile în care sunt folosite, reprezintă părţi de universalizare, componente ale acesteia, care participă la schimbare şi dinamism. Ele au stat la baza modificării înţelesurilor oricăror lucruri şi fenomene – în ceea ce ne priveşte, au participat la o percepere a barbariei în alte palete şi registre interpretative.
Barbaria, ca formă generală de expresie a tot ceea ce nu este civilizat, a fost mereu un reper în istorie pentru înţelegerea lumii civilizate. Progresul acesteia nu avea cum să se producă dacă nu existau periferii considerate barbare. Barbaria era antipodul lumii civilizate, mereu neexplorată, întotdeauna tentantă şi plină de vitalitate.
Colonizarea este un demers în special al lumii europene, prin care s-a încercat, în genere, descoperirea locurilor neştiute. În substrat, colonizarea era o acţiune de cucerire a spaţiului geografic, cu scopul de stăpânire şi exploatare economică. Europenii s-au văzut la începuturile colonialismului în situaţia de a fi conducătorii altor societăţi, învăţătorii şi educatorii lor. Celălalt, străinul descoperit, care trăia totuşi într-o societate, respecta tradiţii, vorbea o limbă şi participa la activităţile de cult, era considerat barbar. Sensul greco-latin al termenului ne spune că acest apelativ era adresat celui care nu vorbeşte o limbă înţeleasă, nu respectă religia şi obiceiurile Greciei sau Romei, nu le acceptă şi are un comportament social-administrativ diferit. Folosit în acest sens, celălalt, non-europeanul descoperit, era barbar. Sensul medieval, în mod special, atribuie acest apelativ celui care nu era creştin, celui care nu se ruga la Dumnezeul creştin. De aceea, europeanul, înarmat şi dotat cu putere tehnică mult superioară decât cea găsită în locurile cucerite, şi-a luat angajamentul de a remedia discrepanţa dintre variabilele relaţiei sale cu celălalt. Europeanul s-a angajat să creştineze barbarul, să-l civilizeze şi să-l aducă în stadiul în care se afla şi el.
Tzvetan Todorov spune că diferenţa dintre cele două variabile, adică puterea, rezultă din excesul întreprins de europeni, transformând colonialismul în sclavagism
Mondializarea vine istoric în completarea colonialismului. Colonizarea, a dus la cunoaşterea şi cucerirea lumii noi, a indiilor, a Africii şi Pacificului etc., spaţii care nu erau cunoscute atât de mult europenilor. Dar mondializarea vine să completeze acest plan general. Având în vedere că au fost descoperite aproximativ toate locurile de pe Pământ, conceptul de mondializare îşi putea face loc în conştiinţa umană. Abia în urma colonizării şi a descoperirilor geografice se putea vorbi despre mondializare. 
Înţelegând planul mondial, care asimila din ecuaţia cu o singură necunoscută, noi şi alţii, pe alţii de către noi, prin diferite mijloace, pe de-o parte, şi care revigora lumea europeană datorită acestor alţii, pe de altă parte, existând un echilibru în relaţiile dintre lumea civilizată (europeană) şi lumea necivilizată (din perspectiva celei europone), putem uşor să ne dăm seama că ceea ce numeam barbarie înainte, nu mai are aceleaşi proprietăţi. Mondializarea aduce cu sine faptul că nimic nu se mai identifica cu „celalalt-barbarul”, toate se observau prin prisma relaţiei dintre metropolă şi colonie. Barbaria era în proces de transformare. Pentru prima dată se pune problema: cine este barbarul. Sensul de sfârşit al Antichităţii şi început de Ev Mediu al termenului, acela de brută şi bestie, pare să fie abolit, să fie eradicat. Dacă germanicul din nordul Imperiului Roman reuşea între anii 200-300 să ridice mari probleme despre ce se află dincolo de graniţele imperiului, mondializarea nu mai are de ce să se îndrepte spre exteriorul ei pentru că nu mai există un exterior, un celălalt dincolo. În aceste condiţii întrebarea: cine este barbarul?, este justificată. Celălalt nu mai există, dar atributele barbare încă persistă. Unde le identificăm pe acestea dacă nu în interior, în ceea ce suntem, în noi înşine? Noi suntem barbari
Fernand Braudel în Timpul lumii ne prezintă într-o interpretare cât se poate de originală şi inedită, cum este organizată lumea începând cu perioada târzie a colonizării până în perioada revoluţiei industriale. Mondializarea presupunea legături foarte strânse între metropolă şi colonie, între lumea civilizată şi cea cucerită, în continuă transformare şi educare. Aceste legături, în proporţii covârşitoare erau de natură economică, bazate pe schimburi şi transferuri de capital de bunuri, capital financiar, social sau politic. Fernand Braudel împarte mapamondul în pieţe economice. El porneşte de la faptul că în acea perioadă în care se vorbea tot mai multe de „tout le monde”, existau mai multe tipuri de economii: europeana, asiatică, africana, pacifică etc., pe care le reuneşte într-o macro-economie denumită economie univers
Mai putem vorbi despre barbarie în acest context al globalizării? Majoritatea acţiunilor la nivel mondial, global, conduc la faptul că totul se cunoaşte. Paradoxal vorbind, barbarul pare să dispară din peisajul relaţiei dintre noi, cei de aici din Europa şi ceilalţi, din altă parte a lumii, din Orientul Mijlociu, îndepărtat sau din Africa.
Teoretic nici un sens original al termenului nu îşi mai găseşte loc în acest context. Practic, însă avem de-a face cu cea mai severă mutaţie în plan axiologic în ceea ce priveşte conceptul de barbarie. Ne mai fiind vorba de sistem sclavagist pentru a funcţiona o economie, barbarul tratat ca sclav, ca obiect de schimb pe piaţa de capital social, ci de un sistem foarte bine pus la punct după revoluţia industrială, care presupunea angajarea liberă şi plată pentru munca prestată, nu mai este loc de barbarie. Roland Brunner şi nu numai el, chiar şi Jean Francois-Mattéi în Barbaria Interioară, susţin că: barbarul e în noi
Colonizarea, mondializarea şi globalizarea sunt, dacă ar trebui să folosim accepţiunea lui Hegel de „discontinuitate” ca moment de răscruce în istorie, cele mai mari revoluţii. Ele răstoarnă cele mai multe sisteme axiologice, schimbă în profunzime sensuri şi transformă gândirea umană. Ele reprezintă ansambluri spaţio-temporale în care au loc cele mai mari schimbări. Conceptul de barbarie, trecut prin cele trei momente, îşi schimbă sensurile, îşi păstrează înţelesurile şi se transformă, trecând din sfera exteriorităţii în cea a interiorităţii, de la nivel macro la nivel micro.








0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog