15 ianuarie, 2011

La Mulţi Ani, Mihai Eminescu!


Călin (file din poveste)

Toamna frunzele colindã,
Sun-un grier sub o grindã,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mânã tremurândã,
Iarã tu la gura sobei
Stai ca somnul sã te prindã.
Ce tresari din vis deodatã?
Tu auzi pãsind în tindã --
E iubitul care vine
De mijloc sã te cuprindã
Si în fata ta frumoasã
O sã tie o oglindã,
Sã te vezi pe tine însãti
Visãtoare, surâzândã.

I.
Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,
Rumenind strãvechii codri şi castelul singuratic
S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;
De departe-n vãi coboarã tânguiosul glas de clopot .
Pe deasupra de prãpãstii sunt zidiri de cetãtuie.
Acãtat de pietre sure un vioinic cu greu le suie ;
Asezând genunchiu şi mânã când pe-un colt când pe alt colţ
Au ajuns sã rupã gratii ruginite-a unei bolţi
Si pe-a degerelor vârfuri în ietacul tãinuit
Intrã , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale,
Sfiicioasã şi smeritã şi-au vãrsat razele sale ;
Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,
Pe-unde nu -- pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã.
Iar de sus pân-în podele un painjãn prins de vrajã,
A ţesut subţire pânzã strãvezie ca o mreajã ;
Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încãrcatã de o burã, de un colb de pietre scumpe.
Dupã pânza de pãinjãn doarme fata de-mpãrat ;
Înecatã de luminã e întinsã în crivat.
Al ei chip se zugrãveste plin şi alb : cu ochiu-l mãsuri
Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mãtãsuri ;
Ici şi colo a ei hainã s-a desprins din sponci ş-aratã
Trupul alb în goliciunea-i, curãţia ei de fatã.
Rãsfiratul pãr de aur peste perini se-mprãştie,
Tâmpla bate linistitã ca o umbrã viorie,
Si sprâncenele arcate fruntea albã i-o încheie,
Cu o singurã trãsurã mãiestrit le încondeie ;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atârnã leneş peste marginea de pat ;
De a vârstii ei cãldurã fragii sânului se coc,
A ei gurã-i descleştatã de-a suflãrii sale foc,
Ea zâmbind îşi mişcã dulce a ei buze mici, subţiri ;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.

Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperitã de un colb de petre scumpe ;
A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapã,
Încãperile gândirii mai nu pot sã le încapã.
El în brate prinde fata, peste faţã i se-nclinã,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspinã,
Si inelul scump i-l scoare de pe degetul cel mic
S-apoi pleacã iar în lume nãzdrãvanul cel voinic.

II.
Ea a doua zi se mirã, cum de firele sunt rupte,
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte --
Ea zâmbind şi trist se uitã, şopoteşte blând din gurã :
- "Zburãtor cu negre plete, vin' la noapte de mã furã".

III.
Fie-cine cum i-e vrerea, despre fete samã deie-şi --
Dar ea seamãnã celora îndrãgiţi de singuri ei-şi,
Si Narcis vãzându-şi faţa în oglinda sa, isvorul,
Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul.
Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã,
Când cu ochii mari, sãlbateci, se priveşte în oglindã,
Subţiindu-şi gura micã şi chemându-se pe nume
Si fiindu-şi şie dragã, cum nu-i este nime-n lume:
Atunci el cu o privire nãlucirea i-ar discoasã
Cum cã ea -- frumoasa fată -- a ghicit cã e frumoasã.
Idol tu ! rãpire minţii ! cu ochi mari şi pãrul des,
Pentr-o inimã fecioarã mândru idol ti-ai ales !
Ce şoprşte ea în tainã, când priveste cu mirare
Al ei chip gingaş şi tânãr, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor,
Si strângându-l tare-n braţe, era mai ca sã-l omor.
Si deaceea ,când mã caut în pãretele de-oglinzi
Singuricã-n cãmãruţã braţe albe eu întinz
Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai uşor ţesut,
Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.
Si atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz --
Cum nu viine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?
Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,
E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.
Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui --
Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie, şi viclean ca un copil !"

IV
Astfel vine-n toatã noaptea sbutãtor la al ei pat.
Se trezi din somn deodatã de sãrutu-i fermecat ;
Si atuncea ,când spre usã el se-ntoarse ca sã fugã,
Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smeritã rugã :
-- "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Sburãtor cu plete negre, umbrã fãrã de noroc
Si nu crede cã în lume, singurel şi rãtãcit,
Nu-i gãsi un suflet tânãr ce de tine-i îndrãgit-.
O, tu umbrã peritoare, cu adâncii tristi ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale -- nu le fie de diochi !"
El s-aşeazã lângã dânsa şi o prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc :
-- "O şopteşte-mi -- zice dânsul -- tu cu ochi plini d-eres
Dulci cuvinte ne-nţelse, însã pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipã-i,
Si-l visez, când cu-a mea mânã al tãu brat rotund îl pipãi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bãtãile îi numeri,
Când sãrut cu-mpãtimire ai tãi albi şi netezi umeri
Si când sorb al tãu rãsuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele ;
Când pierdutã razimi faţa de-arzãtorul meu obraz,
Pãrul tãu bãlai şi moale de mi-l legi dupã grumaz,
Ochii tãi pe jumãtate de-i închizi, mi-ntinzi o gurã,
Fericit mã simt atuncea cu asupra de mãsurã.
Tu ! !... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gurã mi se leagã
Si nu pot să-ţi spun odatã, cât -- ah ! cât îmi eşti de dragã !"
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde sã-nceapã,
Cãci pe rând şi-astupã gura, când cu gura se adapã ;
Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sãrutã,
Numai ochiul e vorbăreţ, iarã limba lor e mutã,
Ea-şi acopere cu mâna faţa roşã de sfialã,
Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un pãr ca de petealã.

V.
S-au fãcut ca ceara albã faţa rosã ca un mãr
Si atâta de subţire, sã o tai cu-n fir de pãr.
Si cosiţa ta bãlaie o aduni la ochi plângând,
Inimã fãr' de nãdejde, suflete bãtut de gând.
Toatã ziua la fereastrã suspinând nu spui nimicã,
Ridicând a tale gene, al tãu suflet se ridicã ;
Urmãrind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
Tu ai vre’ sã spui sã spui sã ducã cãtre dânsul o solie,
Dar ea zboarã... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze descleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,
Nu uita cã-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint
Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind ;
Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist şi gol;
N-ai pute sã faci cu ochii înãltimilor ocol ,
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnitã şi pustie din sicriu ;
Si din când în când vãrsate, mândru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întrag isvorul, atunci cum o sã te vãd ?
Prin ei curge rumenirea, mândrã, ca de trandafiri,
Si zãpada viorie din obrajii tãi subţiri ;
Apoi noaptea lor albastrã, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie.!
Cine e nerod, sã ardã în cãrbuni smaraldul rar
S-a lui vecinicã lucire s-o striveascã în zadar ?
Tu-ti arzi ochi şi frumseta... Dulce noaptea lor se stânge,
Si nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge !

VI
O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grãunte, numai pleavã şi puzderii.
Bine-ţi pare sã fii singur, crai bãtrân fãrã de minţi,
Sã oftezi dup-a ta fatã, cu ciubucul între dinti ?
Sã te primbli şi sã numeri scânduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odatã, mult rãmas-ai tu sãrac !
Alungat-o ai pe dânsa ca departe de pãrinţi
În coliba împistritã ea sã nasc-un pui de prinţ;.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul, unde ea s-ascunde tainic.

VII
Surã-i sara cea de toamnã ; de pe lacuri apa surã
Înfunda mişcarea-i creatã între stuf la iezãturã ,
Iar pãdurea lin suspinã şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un fremãt, ce le scuturã pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toatã,
Îsi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei sã le batã,
Tristã-i firea, iarã vântul sperios o creangã farmã --
Singuratece isvoare fac cu valurile larmã.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboarã ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o mãsoarã.
Sapte ani de când plecat-ai, sburãtor cu plete negre,
S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !
Si pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ
Si cercând ca sã adune într-un cârd bobocii mulţi.
-- "Bunã vreme, mãi bãiete !" -- "Multãmim, voinic strãin !"
-- "Cum te cheamã, mãi copile ?" -- "Ca pe tatã-meu , Cãlin ;
Mama-mi spune câteodatã, de-o întreb: a cui-s, mamã ?
'Sburãtoru-ti este tatã şi pe el Cãlin îl cheamã'."
Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,
Cãci copilul cu bobocii era ciar copilul lui.
Atunci intrã în colibã şi pe capãtu-unei laiti,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiţ ;
Se coceau pe vatra surã souã turte în cenuşã,
Un papuc e sub o grindã, iarã altul dupã uşã ;
Hârâitã, noduroasã stã în colb râşniţa veche,
În cotlon torcea motanul pieptãnându-şi o ureche ;
Sub icoana afumatã unui sfânt cu comãnac
Arde-n candel-o luminã cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioarã, busuioc şi mint-uscatã
Umplu casa-ntunecoasã de-o mireasmã pipãratã ;
Pe cuptiorul uns cu humã şi pe coşcovii pãreţi
Zugrãvit-au c-un cãrbune copilasul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labã,
Cum mai bine-i şede unui purceluş de treabã.
O beşicã-n loc de sticlã e întinsã-n ferãstruie
Printre care trece-o dungã mohorâtã şi gãlbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânãra nevastã
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastã.
El s-asazã lângã dânsa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiardã cu durere, suspinând o drãgosteşte,
Pleacã gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamã,
Ea ridicã somnoroasã lunga genelor maramã,
Spãriet la el se uitã... i se pare cã viseazã,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar rãcni şi nu cuteazã.
El din patu-i o ridicã şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcã se rãpune.
Ea se uitã, se tot uitã, un cuvânt mãcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spãriatã de-o minune,
S-apoi îi suceşte pãrul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa rosã l-a lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sãrutã pe-al ei pãr de aur moale
Si bãrbia i-o ridicã, s-uitã-n ochii-i plini de apã,
Si pe rând s-astupã gura, când cu gura se adapã.

VIII
De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde şi suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã şi rãcoare
A popoarelor de muşte sãrbãtori murmuitoare.
Lângã lacul care-n tremur somnoros şi lin de bate,
Vezi o masã mare-ntinsã cu fãclii prea luminate,
Cãci din patru pãrti a lumii împãrati şi-mpãrãtese
Au venit ca sã serbeze nunta ginfaşei mirese ;
Feţi-frumoşi cu pãr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi sãgalnicul Pepele.
Iatã craiul, socru mare, rezemat în jilt cu spatã,
El pe capu-i poartã mitrã şi-i cu barba pieptãnatã ;
Tapãn, drept, cu schiptru-n mânã, şede-n perine de puf
Si cu crengi îl apãr pagii de muscuţe şi zãduf...
Acum iatã din codru şi Cãlin mirele iese,
Care ţine-n a lui mânã, mâna gingasei mirese.
Îi fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Faţa-i roşie ca mãrul, de noroc i-s umezi ochii ;
La pãmânt mai cã-i ajunge al ei pãr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mlãdioasã, trupul ei frumos îl poartã,
Flori albastre are-n pãru-i şi o stea în frunte poartã.
Socrul roagã-n capul mesei sã pofteascã sã se punã
Nunul mare, mândrul soare şi pe nunã, mândra lunã.
Si s-aşeazã toţi la masã, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rãsunã, iarã cobza ţine hangul.
Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine ?
Toţi se uitã cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pânã vãd pãinjenisul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducând în gurã de fãinã marii saci,
Ca sã coacã pentru nuntã şi plãcinte şi colaci ;
Si albinele-aduc miere, aduc colb mãrunt de aur,
Ca cercei din el sã facã cariul, care-i meşter faur.
Iatã vine nunta-ntreagã -- vornicel i-un greierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de otel ;
În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glasuieşte-ncet un cântec ;
O cojiţã de alunã trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa rãsucitã şede-n ea un mire flutur ;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi sãgalnici şi berbanţi.
Vin tânţarii lãutarii, gândãceii, cãrãbuşii,
Iar mireasa vioricã i-aşteptă-ndãrãtul uşii.
Si pe masa-mpãrãteascã sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în douã labe, s-a-nchinat bãtând din pinten ;
El tuşeşte, îşi încheie haina plinã de sireturi :
- "Sã iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alãturi".

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog