Stiri culturale

Loading...
Se încarcă...

03 februarie, 2011

Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele

Pe de-o parte, Lundwig Wittgenstein, în Tractatus Logico-Philosophicus, ne-a propus o interpretare a Lumii din perspectiva paradigmei raţionale (logica umple lumea – 5.61). Cu alte cuvinte, putem spune că pentru Wittgenstein lumea este un ansamblu abstract infinit, o înşiruire de conexiuni logice absolut raţionale, în care subiectul nu există; Tractatus-ul, spunea el, nu se referă la nici un „subiect“ (5.631), ca individ. Pe de altă parte, folosindu-ne de „metafora ochiului“, aşa cum s-a folosit şi el în paragraful 5.633, în care ne spunea că în realitate nimeni nu îşi vede ochiul, putem sustrage ideea conform căreia, limitele lumii în care trăim depind de limitele subiectului, căci nu putem gândi ceea ce nu putem gândi (5.61). Astfel a ajuns Wittgenstein la celebra sa concluzie: Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele (5.6)
Problema situaţiei comunicării planează, atunci când avem în faţă această expresie, în jurul raportului dintre limitele limbajului şi limitele lumii. Privind din perspectiva Tractatusului, constatăm că exprimarea lui Witgenstein este cât se poate de logică, pentru că tot ceea ce cunoaştem despre lumea în care trăim, cunoaştem prin intermediul simţurilor (vederea, auzul, gustul, tactilul) şi ne raportăm la aceasta prin intermediul limbajului, gândirii, memoriei, imaginaţiei, etc. Atâta timp cât noi ne exprimăm într-o anumită limbă, înţelegem limba respectivă şi astfel înţelegem şi cunoaştem lumea noastră, noi suntem limitaţi de limba în care scriem, gândim, vorbim, raţionăm şi comunicăm unii cu alţii.
Comunicarea face posibilă cunoaşterea, căci prin comunicare transmitem cunoştinţe. Noi comunicăm unii cu alţii împărtăşindu-ne informaţii, opinii, păreri, toate cu ajutorul limbajului. În funcţie de competitivitatea şi parametri de performanţă ai limbajului, putem stabilii care sunt limitele cunoaşterii noastre. Fiecare propoziţie formulată şi transmisă interlocutorului, a fost la început o idee, care a căpătat inteligibilitate, iar apoi a fost exprimată cu ajutorul mecanismului de codificare, folosind cuvinte aşezate într-o anumită ordine, sub formă de mesaj, astfel încât interlocutorul să poată să îl decodifice, să îl facă inteligibil raţiunii sale, apoi să înţeleagă ideea şi să o accepte. Parcursul ideii de la emiţător la receptor este redat aici în câţiva paşi, pe care în realitate aproape că nu îi percepem sau nu îi percepem deloc. Pentru ca ideea transmisă de emiţător să fie identică cu ideea înţeleasă şi acceptată de receptor, trebuie ca cei doi actori ai actului de comunicare să posede acelaşi sistem de codificare şi de decodificare a ideii, pentru că altfel comunicarea este inutilă.
Limbajul în care ne exprimăm este limita cunoaşterii adevărate. Şi spun limită a cunoaşterii adevărate, pentru că limbajul nu ne permite să comunicăm nimic altceva decât ceea ce se poate înţelege între receptor şi emiţător în mod reciproc. Cu alte cuvinte, dacă un mesaj transmis de emiţător este codificat cu un anume sistem de semne, pe care receptorul nu îl cunoaşte, atunci comunicarea nu se poate realiza, iar pentru receptor cunoştinţele despre mesajului primit nu sunt veridice şi nici inteligibile, în sensul unei imposibilităţi de comunicare, astfel că limbajul folosit de emiţător nu poate fi adevărat pentru receptorul limitat de un alt limbaj decât cel cu care a fost transmis. De asemenea dacă receptorul foloseşte acelaşi sistem de semne, atunci mesajul trebuie să fie înţeles întocmai cum a fost transmis de către emiţător, iar cunoaşterea mesajului este absolut adevărată, în sensul unei înţelegeri perfecte a ideii comunicate.
Nu putem vorbi însă de adevărul cunoştinţelor transmise pe calea limbajului atunci când emiţătorul transmite idei fracţionate, mesaje incomplete sau parţial codificate, care pornesc de la receptor cu probleme, precum o exprimare defectuoasă sau o topică şi o frazeologie greşită, pe care receptorul nu le poate decodifica corespunzător, nu le poate înţelege, nu le acceptă în totalitatea lor, sau nu împărtăşeşte adevărul acestora. În această ultimă ipostază limitele limbajului sunt evident multiple, pentru că se ajunge mereu la interpretare şi reinterpretare, însă veridicitatea comunicării este suspendată.
Eu când am în vedere: limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele, în primul rând mă gândesc la faptul că sunt limitat de forma de exprimare prin limbaj în demersul cunoaşterii limitelelor lumii, iar în al doilea rând, dacă apelez la imaginaţie şi fantasticitate, limitele lumii mele par a se îndepărta foarte mult, cu toate că, în afara ficţiunii, lumea mi se arată numai cât îmi permit limitele limbajului.


0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

2012 este anul...

News bog