22 februarie, 2011

Poezii de Mircea Boboc

O solie din Paradis

Pesemne rătăcită de-o angelică soartă
Cineva îmi bătea aspru la poartă.
Întunericul din hol tremura albastru
Aşa cum s-ar rupe un miez de astru
În sfinte lumini de biserică
Însufleţindu-şi zarea feerică.

Fără de paşi, lunecându-mi prin gând
O ghiceam înăuntru, slab, tremurând!
Era oare moarte, era o speranţă
Ce trece prin uşi fără de clanţă,
Era poate demon, sau nu, mântuirea,
Ori sora-i lumească, arzândă, iubirea?

Am simţit-o-ndată a cerului trimis:
Sărută-mă, mi-a zis.
Dar ceaţa şi-abisul se aşternură
Ca peste o floare, a toamnei zgură
Şi, nemaiştiind de mine,
Nu o vedeam aşa bine.

Doar vorba i se-nălţa rece, hulpavă
Ca dintr-o lume străină şi gravă,
Tunându-şi necesitatea cea grea
Cu insistenţă, fără perdea,
Precum fecioara ce vrea s-o înfrupţi:
Să mă săruţi!

Un plânset de zână, ah, o chemare
Ce stinge tării botezându-le-n soare,
Trosnind fără grabă, cum doare mai mult,
Oase de suflet, tumult cu tumult!
M-am adunat şi-am strâns din dinţi:
Salvarea e numai a celor cuminţi!

Cu neclintirea-mi fără s-o mir,
Se scutura-n arome de mir,
Mă ţintuia în caldul deochi
Pe care-l ghiceam ţâşnindu-i prin ochi
Sau poate din câte-un abis.
Sărută-mă, mi-a zis.

Mă-ntrebam cum să îi ies în cale,
Căzând în genunchi, mergând agale,
Cu pasu-nainte sau înapoi?
Era oare rază ori fiică de ploi?
Drac femeiesc, solie din Paradis?
Tânjea s-o sărut, atât mi-a zis.
Aveam sentimentul de ambivalenţă,
Împletiri de revoltă şi de clemenţă,
Umbre adânci, prea multă lumină,
Zvâcniri de-ndoială, credinţă deplină,
Aduse-mpreună ca josul în sus.
Sărută-mă, mi-a spus.

Timpul fugea fără cărări
Din fapte, din gânduri şi din mişcări.
Fără s-o văd se apropia static,
Cântând obsesiv mirajul extatic
Al înţelesului şoptit în vis:
Sărută-mă, mi-a zis,

Să nu uiţi nicicând ce ai promis
Şi-n suflet să-ţi ţii cu patos deschis
Războiul cu Răul şi cu ispita
Pentru Salvare, preainfinita!
Şi-am văzut-o perfect, era o doamnă
Ce-n loc de chip purta o icoană...


Cântecul îngerilor


Gângurit de aştri, huruit melodios
doar ecouri adunate-n murmur cosmic.
Voci curbate în chemare şi lumină,
‘lunecare-n feerie, curcubeizare, vis.
Franjurare de blândeţe, uşurinţă-n zbor
şi şoapte, spaţiu viu, gând, înălţimi
ce rotesc şi jos şi sus, fără ameţeli şi temeri,
pretutindeni dantelare, luni în mine, echilibru.
În sfârşit, eliberare, lacrimile n-au contururi,
pot să mă împac cu vântul,
să mă poarte unde vrea.
Sunt doar vâjâit de pană
ruptă dintr-un cântec surd.

Îl aud…

Raiurile pot s-aştepte

Raiurile pot s-aştepte,
un cer lumesc îmi e de-ajuns
şi-o privire-n el pierdută.

Lumină, nu-mi cere să te am cu totul!
Te simt, te vreau, dar nu aici,
Unde doare-orice mişcare.

Şi-avântul trage doar în jos,
Şi-aripile se târâie
Şi-ntenţiile bune pavează dedesubtul.

Te-aş irosi, probabil, iubită mult umilă;
Aţine-mă de sus c-o reţinută milă.

Raiurile pot s-aştepte,
La fel şi eu pe ele.
Lumină, veghează-mă din stele.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog