04 iunie, 2011

Barbaria din perspectiva non-eticului IV

DESPRE O ETICĂ A MORAVURILOR ÎN CONTEXTUL ACTUALITĂŢII  CONCEPTULUI DE BARBARIE

Putem vorbi despre o etică a moravurilor, în contextul actualităţii conceptului de barbarie? Iată o întrebare care poate stârnii multe reacţii în orice domeniu al activităţii umane. Dacă am căuta un sens etic al barbariei contemporane am constata că o astfel de afirmaţie nu ar putea fi argumentată sau ar fi un simplu enunţ fără nici un fel de fundament. Orice acţiune raţională aplicată afirmaţiei de mai sus ar fi în zadar, barbaria desemnând acte de sorginte negativă, indiferent de gradul lor de afectare. Chiar dacă am denatura sensurile reale ale conceptului, până la extreme iraţionale, tot nu am găsi fundamente reale pentru a susţine afirmaţia aceasta. Însă în sens pragmatic, într-o încercare de definire a altor concepte, prin comparaţie sau prin analogie, aşa cum am făcut mai sus, putem spune că identificăm singurul sens etic al barbariei contemporane. În afară de acest sens pragmatico-teoretic, nimic din ceea ce facem noi astăzi, nimic din ceea ce putem transcrie sub umbrela barbariei, cu implicaţiile ei în toate formele, nu are vreun sens etic.
De altfel, „barbaria” mai poate fi definită prin analogie la tot ceea ce este „non-etic”[1], ca act situat în afara sensului determinat de termenul „etic”. Cu alte cuvinte, dacă a fi barbar înseamnă a te afla în afara oricărui cod de legi, în afara oricărei legiferări reglementate şi susţinute de forumuri sau autorităţi, „non-etic”-ul ar însemna aproximativ acelaşi lucru, condiţia existenţei celor două forme lingvistice de exprimare raportându-se, în egală măsură, la conştiinţa umană şi modul individual, sau în calitate de „om-masă”, de a acţiona asupra societăţii. Mai putem de asemenea să adăugăm, dacă ne aplecăm analitic asupra celor două forme, că una din ele se încadrează drept specie în cealaltă ca gen. Dacă vorbim din punct de vedere al imperativelor şi al sistemelor axiologice, am identifica faptul că „barbaria” este specie pentru genul „non-etic”, diferenţa putându-se observa mult mai clar dacă am spune că „barbaria” în această distincţie, joacă rolul unui element particular al generalului „non-etic”.
Să privim lumea şi tot ceea ce se poate cunoaşte, ca un tot, ca un întreg, ca un corp. Analog corpului uman, care are conştiinţă, raţiune, spirit, prezenţă, cunoaştere, are trup, organe de întreţinere şi de regenerare, aparate de filtrare, de simţire, de acţionare şi de analiză, etc., care participă la viaţă în virtutea existenţei sale, care participă la actul social în virtutea unui cod de legi sau a unei libertăţi şi constrângeri în egală măsură, care se poate îmbolnăvii din nenumărate motive, care poate genera, din incapacitatea sa de a rezista la boală, maladii grave; lumea ca un întreg, ca un corp, se poate îmbolnăvii şi poate genera grave maladii socio-culturale. Aceste grave boli şi maladii nu pot survenii dacă se respectă minimul set de valori fundamentale şi un cod de etică profesională.
Mai mult, dacă intrăm în distincţia etică-morală, şi o raportăm la distincţia de tip „particular-general”, constatăm că „barbaria” va căpăta două noi valenţe. Prima ar fi cea legată de răul moral[2], încălcându-se prin actul de barbarie legi ale firii şi ale tradiţiei, legi nescrise, care de cele mai multe ori sunt foarte adânc înfipte în conştiinţă şi pot fi astfel imperative cu gravitate. Cea de-a doua ar fi legată de răul juridic, care sancţionează actul de barbarie după un cod legislativ, gravitatea încălcării lor apelând la o conştiinţă de suprafaţă, iertarea actelor ţinând nu de o conştiinţă umană profundă, ci de o sentinţă umană ce poate fi absolvită prin diferite mijloace. Deosebim astfel „barbaria ca păcat” de „barbaria ca act social”.
Vorbind despre o etică a moravurilor (pornind de la grecescul éthos – ήθος, caracter, mod habitual de viaţă[3]) şi având în vedere faptul că „barbaria” este un act „non-etic”, putem afirma faptul că orice act, care se află în afara ethosului uman, care este lipsit de caracter, care se află în afara a orice este moral, care încalcă orice obicei sau cutumă, nu se poate denumii altfel decât un „act barbar”.
Răspunzând la o altă întrebare, anume: dacă este etică activitatea mea de a propune o astfel de teză?, aş putea afirma, invocând toate argumentele enunţate mai sus, că tot efortul pe care îl depun în această cercetare, nu poate fi decât cu implicaţii adânci în societatea contemporană. Evidenţierea noilor semnificaţii ale conceptului de barbarie, nu poate fi decât o nouă conştientizare a societăţii în care trăim despre ce înseamnă să acţionezi rău sau greşit. Pentru că trăim într-o societate în plină dezvoltare genetică, biologică, structurală, culturală, sau chiar istorică, în care toate se resemnifică foarte repede, în care toate se succed şi lasă în urmă vechile semnificaţii, este absolut necesar să oferim acestei societăţi o nouă perspectivă asupra barbariei de orice fel. Aşadar nu pot decât să includ pe lista acţiunilor mele etice şi această teză: barbaria, resemnificare şi accepţiuni contemporane.


[1] Vezi Etică, Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane, Traducere de Luminiţa Cosma, Anca Dumitru, Pop Mihaela, s.a., Editura All Educaţional (DeAgostini), Bucureşti, 2004, pp. 301-307.
[2] Vezi Răul ca obiect al voinţei, Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane, p. 907.
[3] Francis E. Peters, op. cit., p. 107.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

nu te costa nimic sa adaugi un comentariu

News bog